Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pentru o secundă nu înțelese de unde o cunoaște.
Apoi își aminti fotografia din buletin.
Femeia din fața lui era Elena Vasilescu.
Proprietara portofelului.
Judecătoarea deschise dosarul, îi citi numele și ridică ochii spre el.
Se opri.
— Domnule Popescu?
Emil simți cum i se usucă gura.
— Da, doamnă judecător.
Elena Vasilescu îl privi câteva secunde.
Îl recunoscuse.
Judecătoarea Elena Vasilescu rămase câteva secunde cu privirea asupra lui Emil.
Apoi se uită la avocați.
— Înainte să începem, trebuie să consemnăm o situație.
Avocatul Irinei ridică imediat capul.
Judecătoarea continuă:
— Ieri, domnul Popescu a găsit un bun personal care îmi aparținea și l-a predat la biroul de informații al unui magazin. Nu știa cine sunt și nu am avut nicio discuție cu dumnealui.
Emil simți că i se strânge stomacul.
Avocatul Irinei se ridică.
— Doamnă judecător, în aceste condiții…
— Tocmai de aceea am adus situația în atenția părților înainte de orice altceva.
Judecătoarea îl privi.
— Domnule Popescu, incidentul de ieri nu va constitui un criteriu după care se va decide situația fiicei dumneavoastră.
— Înțeleg.
— Dacă una dintre părți consideră că această împrejurare afectează imparțialitatea instanței, poate formula cererea corespunzătoare.
Avocatul Irinei ceru câteva minute.
Discută în șoaptă cu ea.
Irina îl privi pe Emil.
El nu putea auzi ce spuneau.
În cele din urmă, avocatul se ridică.
— Nu formulăm o cerere în acest moment.
Procesul continuă.
Iar după primele douăzeci de minute, Emil înțelese că portofelul nu avea să-l salveze.
Irina venise pregătită.
Avocatul ei prezentă veniturile.
Locuința.
Programul ei de lucru.
Școala bună aflată la câteva minute de apartamentul ei.
Camera pregătită pentru Clara.
Apoi veni rândul lui Emil.
— Domnule Popescu, este adevărat că luna trecută ați plătit chiria cu șase zile întârziere?
— Da.
— Este adevărat că ați ajuns de două ori după ora stabilită să vă luați fiica?
— Da.
— Ați lipsit de la ultima ședință cu părinții?
— Da.
— Și ieri era cât pe ce să lipsiți de la serbarea ei?
Emil se uită spre avocat.
— Răspundeți, vă rog.
— Da.
Irina îl privea fără să clipească.
Avocatul continuă:
— Considerați că aceasta este stabilitatea de care are nevoie un copil?
Emil simți cum îi ard obrajii.
— Consider că fac tot ce pot ca să-i asigur stabilitate.
— Nu v-am întrebat dacă faceți tot ce puteți.
Avocata lui Emil interveni.
Judecătoarea îi ceru avocatului Irinei să reformuleze.
Dar răul fusese făcut.
Tot ceea ce Emil se temuse că va fi folosit împotriva lui era acum spus cu voce tare.
Apoi veni rândul Irinei.
— De ce solicitați schimbarea locuinței minorei după aproape șase ani? întrebă avocata lui Emil.
— Pentru că acum îi pot oferi ceea ce merită.
— De ce nu puteați în urmă cu trei ani?
Irina ezită.
— Situația mea era diferită.
— Dar în urmă cu doi ani?
— Munceam foarte mult.
— Anul trecut?
— Încercam să-mi pun viața în ordine.
Avocata deschise un dosar.
— Câte nopți a dormit Clara la dumneavoastră anul trecut?
Irina tăcu.
— Nu-mi amintesc exact.
— Șapte.
Irina se întoarse spre Emil.
— Pentru că el îmi făcea programul dificil.
— Câte dintre serbările Clarei ați văzut?
— Nu țin evidența fiecărui eveniment.
— Câte consultații medicale ați însoțit-o?
— Lucram în București.
— Cunoașteți numele medicului ei de familie?
Irina se înroși.
— Nu văd ce legătură are…
— Numele învățătoarei?
Tăcere.
Emil nu se simți bine văzând-o pusă în dificultate.
Era mama Clarei.
Nu voia s-o distrugă.
Dar nici nu putea accepta ca ultimii șase ani să dispară doar pentru că acum Irina avea un apartament mai mare.
La un moment dat, judecătoarea îi adresă direct lui Emil o întrebare.
— Dacă locuința minorei rămâne la dumneavoastră, cum intenționați să gestionați problemele de program pe care le-ați recunoscut?
Asta era întrebarea de care se temea.
Putea spune că se va descurca.
Că va găsi o soluție.
Că totul va fi bine.
Dar ar fi fost exact genul de promisiune pe care viața lui nu o putea garanta.
— Nu pot să vă promit că nu voi mai întârzia niciodată de la serviciu.
Irina îl privi.
Emil continuă:
— Pot însă să schimb câteva lucruri. Am discutat cu șeful meu. Pot trece pe tura de dimineață în zilele de școală, chiar dacă pierd sporul de seară. Și sora mea poate fi persoana de rezervă când apare o problemă la depozit.
— Asta înseamnă venituri mai mici?
— Da.
— Vă permiteți?
Emil ezită.
— Va fi mai greu.
— Atunci de ce ați face-o?
Emil se uită spre judecătoare.
— Pentru că nu pot să-i spun Clarei că vreau să rămână cu mine și apoi să continui exact ca înainte.
În sală se făcu liniște.
Hotărârea nu veni în acea clipă.
Și nici portofelul nu schimbă regulile.
Instanța analiză documentele, situația fiecărui părinte și raportul privind copilul.
Când Elena Vasilescu anunță soluția, Emil își ținu respirația.
Locuința Clarei rămânea la tată.
Irina urma să aibă un program clar și extins de legături personale cu fiica ei.
Judecătoarea se uită mai întâi la Irina.
— Faptul că un părinte are venituri mai mari nu îl face automat părintele mai potrivit.
Apoi către Emil:
— Iar faptul că ați fost părintele constant până acum nu înseamnă că dificultățile dumneavoastră pot fi ignorate. Ați spus că veți face schimbări. Clara are nevoie să le și faceți.
— Da, doamnă judecător.
Emil nu zâmbi.
Încă îi tremurau mâinile.
Pe hol, Irina îl ajunse.
— Ești mulțumit?
Emil se întoarse.
— Nu despre asta este vorba.
— Ai câștigat.
— Clara nu este ceva ce câștigăm unul de la altul.
Irina își strânse geanta.
— Eu pot să-i ofer o viață mai bună.
— Atunci oferă-i.
Irina îl privi nedumerită.
— Fii mama ei. Vino când spui că vii. Sun-o. Mergi la școală. Du-o la medic când are nevoie. Fă toate lucrurile pe care banii nu le fac în locul nostru.
Irina nu răspunse.
Emil plecă.
La ieșirea din clădire, cineva îl strigă.
— Domnule Popescu.
Era Elena Vasilescu.
Nu mai purta roba.
În mână avea portofelul maro.
Emil se opri.
— Voiam doar să vă spun acum, după încheierea ședinței: mulțumesc.
— Pentru nimic.
— Nu pentru nimic. Erau peste patru mii de lei acolo.
Emil ridică din umeri.
— Nu erau ai mei.
Judecătoarea zâmbi ușor.
— Fetița dumneavoastră are un tată de la care poate învăța ceva important.
Emil se uită la ea.
— Și un tată care mai are destule de învățat.
— Asta este valabil pentru majoritatea părinților.
Atât.
Nicio recompensă.
Niciun plic.
Nicio ofertă de serviciu.
Emil plecă direct la școală.
Clara îl aștepta la poartă.
Când îl văzu, alergă spre el.
— Ce a spus judecătoarea?
Emil se lăsă pe vine.
— Că rămâi să locuiești cu mine.
Clara îl îmbrățișă atât de repede încât aproape îl dezechilibră.
După câteva secunde, fata se desprinse.
— Și mama?
— Mama rămâne mama ta. O să petreci timp și cu ea.
Clara dădu din cap.
Apoi îl prinse de mână.
— Mergem acasă?
Emil se uită la ea.
Avea în continuare chirie de plătit.
Mașina tot trebuia reparată.
Iar de săptămâna următoare urma să câștige ceva mai puțin pentru că își schimba programul.
— Da.
Clara îl trase spre mașină.
— Hai, tati.
Emil îi strânse mâna.
Și au plecat acasă.