Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Dacă nu vii acasă în seara asta, mâine opresc definitiv toate plățile pentru Lucia.”
Am apăsat butonul de închidere.
Alexandru a mers la spital în dimineața următoare.
Nu pentru că înțelesese ce făcuse.
Ci pentru că mesajele lui rămâneau fără răspuns și voia să afle dacă spusesem adevărul.
La secția unde fusese internată Lucia, o asistentă i-a confirmat că murise.
Alexandru a rămas în fața patului gol câteva secunde.
Apoi a cerut să vorbească cu cineva din administrație.
Voia să știe de ce nu fusese informat.
Răspunsul nu a fost cel pe care îl aștepta.
Spitalul trimisese trei solicitări privind aprobarea cheltuielilor.
Toate figurau înregistrate.
Prima fusese transmisă după-amiază.
A doua fusese marcată urgent.
A treia menționa explicit agravarea rapidă a stării pacientei.
Alexandru ceru copii ale documentelor pe care avea dreptul să le primească în calitate de persoană indicată pentru partea financiară.
Apoi observă orele.
Solicitările ajunseseră înainte ca eu să mă prezint la sediul firmei.
A sunat-o imediat pe Patricia.
— Vino în biroul meu.
Când ajunse, puse documentele în fața ei.
— Le-ai primit?
Patricia privi foile.
— Da.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ți-am spus.
Alexandru ridică ochii.
— Nu.
Patricia rămase nemișcată.
— Ba da.
Scoase telefonul de serviciu.
Găsi conversația.
Apoi îl puse pe birou.
Alexandru citi.
Patricia îi trimisese:
„Spitalul cere aprobarea urgentă pentru Lucia. Daniela vine spre sediu și spune că situația este gravă. Autorizez?”
Sub mesaj era răspunsul lui.
„Nu. Menține blocarea. Daniela trebuie să înțeleagă că nu poate obține ce vrea făcând scandal.”
Mai jos, Patricia îi scrisese din nou:
„Au revenit de la spital. Spun că starea pacientei se agravează.”
Alexandru răspunsese:
„Am spus nu. Discut eu cu Daniela după ședințe.”
Nu Patricia ascunsese solicitările.
Nu sistemul eșuase.
El fusese informat.
Și spusese nu.
— De ce mi-ai spus ieri că situația se stabilizase? întrebă.
Patricia își încrucișă brațele.
— Pentru că după ce Daniela a plecat ai întrebat dacă mai sunase cineva. În acel moment nu mai primisem nimic.
— Asta nu înseamnă că se stabilizase.
— Nu.
— M-ai mințit.
Patricia îl privi rece.
— Iar tu ai refuzat plata.
Alexandru se ridică.
— Ieși.
— Mă concediezi ca să poți spune că eu sunt de vină?
— Ieși din biroul meu.
Patricia își luă telefonul.
Înainte să plece, se opri.
— Poți să mă concediezi. Mesajele tot rămân.
Ușa se închise.
Alexandru rămase singur.
În aceeași după-amiază, avocatul lui primi notificarea privind divorțul.
Dar mai era ceva.
Anexa la convenția noastră matrimonială.
Documentul prin care Alexandru își asumase în scris plata cheltuielilor medicale necesare Luciei pe durata căsătoriei.
Avocatul lui îl sună.
— Ai refuzat în scris solicitarea?
— Era o blocare temporară.
— Te întreb dacă există dovada că ai primit solicitarea și ai refuzat-o.
Alexandru nu răspunse.
— Există?
— Da.
— Atunci nu șterge nimic și nu mai comunica direct cu Daniela despre subiect.
— Este soția mea.
— Este soția care tocmai a cerut divorțul.
Pentru prima dată, Alexandru nu mai putea rezolva situația ordonând cuiva să facă ceva.
La Cluj, eu dormisem aproape paisprezece ore.
Când m-am trezit, Mara era în bucătărie.
Telefonul meu nou avea doar câteva numere.
Unul era al avocatei mele, Adriana Petrescu.
M-a sunat în aceeași după-amiază.
— Daniela, Alexandru contestă interpretarea anexei.
— Bineînțeles.
— Susține că nu a refuzat tratamentul Luciei. Spune că a suspendat temporar aprobarea pentru verificarea costurilor.
Am închis ochii.
Chiar și acum încerca să transforme totul într-o formulare.
— Avem mesajele lui?
— Avem confirmarea că există și am cerut conservarea lor. Mai avem și istoricul solicitărilor spitalului.
— Atunci mergem înainte.
Alexandru m-a sunat de pe alt număr în seara aceea.
Am răspuns.
— Daniela, trebuie să vorbim înainte ca avocații să transforme asta în ceva ce nu este.
— Ce este?
Tăcu.
— Spune-mi.
— Am vrut să pun o limită.
— Ai pus-o.
— Nu știam că Lucia va muri.
— Știai că medicii spuneau că starea ei se agravează.
— Patricia…
— Nu.
L-am oprit.
— Nu o folosi pe Patricia. Am văzut mesajele.
Tăcere.
— Ai fost informat.
— Da.
— Și ai spus să nu se aprobe.
— Temporar.
— Lucia nu avea nevoie de ajutor temporar.
Vocea lui se schimbă.
— Dacă încerci să spui că eu am provocat moartea ei, o să mă apăr.
— Nu eu voi decide medical asta.
— Atunci ce vrei?
Pentru prima dată întrebarea lui nu mai suna ca oferta unui om care putea cumpăra soluția.
— Divorțul.
— Putem rezolva căsnicia.
— Nu.
— Daniela, ai nevoie de timp. Ai pierdut sarcina, ai pierdut-o pe Lucia…
— Tocmai ai enumerat motivele pentru care nu mă întorc.
— Pot să schimb tot sistemul.
— Schimbă-l.
— Atunci vino acasă.
— Nu trebuie să fiu acolo ca tu să devii un om mai bun.
A tăcut.
— Ce vrei să fac?
— Să respecți ce ai semnat și să nu mai încerci să-mi transformi plecarea într-o negociere.
Am închis.
În săptămânile următoare, Alexandru a încercat să susțină prin avocați că blocarea fusese o măsură administrativă, nu refuzul unei obligații.
Numai că mesajele lui erau prea clare.
„Menține blocarea.”
„Daniela trebuie să înțeleagă.”
Nu verificase o factură.
Încercase să mă disciplineze folosind banii de care depindea îngrijirea surorii mele.
Asta a schimbat negocierea.
Nu a existat nicio hotărâre care să declare că Alexandru provocase moartea Luciei. Nici eu nu am pretins ceva ce medicii nu puteau demonstra.
Dar încălcarea obligațiilor financiare asumate și documentele existente nu mai puteau fi ascunse în spatele expresiei „neînțelegere între soți”.
Alexandru a încetat să mai conteste divorțul.
A acceptat înțelegerea financiară negociată de avocați.
Eu nu m-am întors la el.
Câteva luni mai târziu am revenit în București.
În ziua în care am semnat ultimele acte, Alexandru mă aștepta pe coridor.
Era singur.
— Daniela.
M-am oprit.
— Vreau să-ți spun ceva fără să-ți cer nimic.
Am așteptat.
— Am citit mesajele de zeci de ori.
Nu i-am răspuns.
— Cel mai rău este că îmi amintesc exact momentul în care am scris „menține blocarea”. Nu eram ocupat. Nu eram confuz. Eram furios că veniseși la firmă.
Pentru prima dată nu încerca să micșoreze ceea ce făcuse.
— Știu.
— Dacă aș putea schimba…
— Nu poți.
Dădu din cap.
— Știu.
Am pornit spre ieșire.
— Daniela?
M-am întors.
— Ce ai făcut cu cei 12 lei?
M-am uitat la el.
— Au rămas în cont.
Nu mai avea nimic de spus.
Am ieșit din clădire și am închis ușa în urma mea.
Cei 12 lei au rămas acolo.
Alexandru nu mai era soțul meu.
Iar eu nu m-am mai întors.