Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mama mea l-a privit lung.
— Da… sunt eu. Ne cunoaștem?
Bucătarul-șef a zâmbit, dar ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Sunt Radu. Radu Ionescu. Veneam la cantina din piață după școală. Mama mea lucra în schimbul de noapte.
Doina a rămas nemișcată.
Apoi și-a dus mâna la gură.
— Băiatul care stătea mereu la masa din colț?
Radu a dat din cap.
— Cel care cerea întotdeauna o porție mică, ca să nu pară că îi e prea foame.
M-am uitat la mama.
Nu-mi povestise niciodată despre acel loc.
Radu s-a așezat puțin, astfel încât să fie la nivelul ei.
— Aveam paisprezece ani. Tata plecase, mama muncea nopțile și eu mă prefăceam că nu mi-e foame, ca să nu cheltuiască bani pe mine. Uneori intram doar ca să stau la căldură.
Mama îl privea cu ochii mari.
— Îți dădeam supă…
— Îmi dădeați o supă și îmi spuneați că ați făcut prea multă, a continuat el. Dar eu știam că nu era adevărat. Îmi puneați și pâine în plus în pungă, „pentru mai târziu”.
Apoi s-a uitat spre femeia de la masa alăturată.
— Și când alți copii făceau glume despre mine, le spuneați să plece dacă nu știu să se poarte ca oamenii.
În restaurant era o liniște deplină.
Femeia care o insultase pe mama mea a încercat să râdă.
— Asta nu are nicio legătură cu mine.
Radu s-a ridicat.
— Ba are. Are legătură cu toți cei care cred că pot distruge o seară, o zi sau o bucată din viața unui om doar pentru că au chef să fie cruzi.
S-a uitat direct la ea.
— Doamnă, în restaurantul meu nu umiliți oameni. Vă rog să achitați consumația și să plecați.
— Mă dai afară pentru o glumă?
— Nu. Vă rog să plecați pentru că ați ales să răniți o femeie care nu v-a făcut nimic.
Femeia s-a uitat în jur, probabil așteptând ca cineva să-i sară în apărare.
Nimeni nu a făcut-o.
Prietena ei stătea cu ochii în farfurie. Un bărbat de la masa din spate a murmurat:
— Era cazul să-i spună cineva.
Femeia și-a luat geanta și a plecat fără să mai spună nimic.
După ce ușa s-a închis în urma ei, Radu s-a întors spre mama mea.
— Vă rog să nu plecați.
Doina a coborât privirea spre farfuria cu tiramisu.
— Nu știu dacă mai am chef.
— Atunci vă aduc eu ceva ce vă place cu adevărat. Iar dacă nu vreți să mâncați, stăm pur și simplu de vorbă.
Mama a zâmbit puțin.
— Acum chiar ești bucătar?
— Proprietarul locului. Și o parte din motivul pentru care am ajuns aici sunteți dumneavoastră.
În următoarele douăzeci de minute, Radu ne-a povestit cum, după liceu, lucrase în toate restaurantele unde fusese primit. Spălase vase, curățase legume, învățase de la bucătari mai bătrâni și își deschisese, în cele din urmă, mica trattorie.
— Când eram copil, credeam că oamenii se împart în două categorii: cei care te văd și cei care se prefac că nu exiști, a spus el. Dumneavoastră m-ați văzut.
Mama a încercat să glumească.
— Ți-am dat doar o supă.
Radu a clătinat din cap.
— Nu. Mi-ați dat sentimentul că nu trebuie să-mi fie rușine că îmi este foame.
Apoi a privit farfuria cu tiramisu.
— De asta nici eu nu permit nimănui să facă pe altcineva să se simtă rușinat pentru că mănâncă.
Radu a dispărut pentru câteva minute în bucătărie și s-a întors cu un desert nou: o porție mică de tiramisu, servită pe o farfurie albă, cu o lumânare simplă înfiptă deasupra.
Mama a clipit repede.
— I-am spus fiicei mele că nu vreau cântat.
— Nu cântăm, a spus el. Doar aprindem o lumânare pentru o femeie care a făcut lumină într-o perioadă urâtă din viața mea.
Mama a râs printre lacrimi.
A stins lumânarea dintr-o singură suflare.
Când am plecat, Radu i-a cerut voie să-i facă o fotografie. Nu pentru pagina restaurantului, nu pentru reclamă.
— Vreau s-o pun în biroul meu, a spus el. Ca să-mi amintesc de ce am deschis locul ăsta.
Mama s-a uitat spre mine.
Apoi și-a îndreptat umerii și a zâmbit.
— Dar să nu-mi faci poza dintr-un unghi prost, i-a spus.
Am izbucnit toate trei în râs.
Pe drumul spre casă, mama a stat câteva minute în tăcere.
M-am temut că încă se gândește la femeia aceea.
Apoi a spus:
— Știi ce e ciudat? Ani de zile am crezut că cel mai bine e să nu mă observe nimeni.
— Și acum?
S-a uitat pe geam, la luminile orașului.
— Acum cred că problema nu e să fii văzut. Problema e cui îi dai voie să te facă să crezi că nu meriți să fii văzută.
Din seara aceea, mama a început să iasă mai des.
Nu ca să demonstreze ceva străinilor.
Nu ca să se prefacă faptul că vorbele oamenilor nu dor.
Ci pentru că nu mai voia să-și micșoreze viața de teamă că cineva, undeva, ar putea avea o părere urâtă.
Iar la următoarea ei aniversare, a comandat desertul prima.
De data aceasta, două porții.