Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu vreau să-ți distrug firma, Radu, i-a spus Elena. Vreau doar să-mi respecți drepturile.
— Ești mama mea!
— Tocmai de aceea am avut încredere în tine. Dar încrederea nu înlocuiește un contract.
Radu a rămas câteva secunde cu privirea în podea. Apoi a încercat să pară calm.
— Firma nu are bani disponibili pentru dividende. Tot ce câștigăm este reinvestit.
— Atunci auditul va arăta dacă este adevărat.
Andrei a trimis notificarea oficială către „NordLine”, solicitând situațiile financiare, registrele contabile, contractele importante și explicații pentru toate plățile făcute în ultimii trei ani.
Totodată, documentul prin care Elena își păstra dreptul de a locui în apartament a fost înscris oficial. Nimeni nu o putea evacua și nimeni nu putea transforma camera ei în cameră pentru copil fără acordul ei.
Ioana a aflat imediat.
— Ai ajuns să-ți dai fiul în judecată? a întrebat-o furioasă.
— Nu te mai ascunde în spatele cuvântului „familie”. Eu nu am început un război. Mi-am apărat banii și casa.
— Am avut nevoie de spațiu pentru copiii noștri.
— Iar soluția ta a fost să mă trimiți într-un cămin, deși eu am plătit apartamentul?
Ioana nu i-a răspuns.
În noaptea aceea, Radu a stat ore întregi în birou. Elena îl auzea vorbind la telefon, când ridicat, când șoptit. A doua zi, Andrei a sunat-o.
— Am găsit ceva ce trebuie verificat urgent.
— Ce anume?
— În ultimele două luni, din conturile companiei au plecat sume importante către o firmă de consultanță. Firma este controlată de o rudă îndepărtată a Ioanei.
— Există contracte reale?
— Unele documente există. Dar serviciile descrise nu par să justifice banii plătiți. Avem nevoie de o verificare contabilă completă.
Elena a închis ochii.
Nu voia să creadă că fiul ei furase. Dar, în același timp, știa că Radu îi ascunsese timp de trei ani informații despre companie.
— Faceți auditul, a spus ea. Vreau să știu adevărul.
În următoarele două săptămâni, o contabilă independentă, Ingrid, a analizat documentele firmei.
Ioana a încercat să împiedice accesul la anumite acte, susținând că erau „confidențiale”. Andrei i-a explicat calm că Elena, în calitate de deținătoare a 45% din părțile sociale, avea dreptul să consulte situațiile financiare ale companiei.
Radu a încetat să mai ridice vocea.
Pe măsură ce verificările avansau, devenea tot mai tăcut.
Raportul final a confirmat că „NordLine” avusese profituri importante, dar o parte din bani fusese trecută prin firma rudei Ioanei sub forma unor servicii de consultanță.
Unele facturi nu aveau rapoarte, contracte sau dovezi că serviciile fuseseră prestate.
În plus, dividendele aferente participației Elenei nu fuseseră niciodată calculate și distribuite.
— Cât mi se datorează? a întrebat Elena.
Andrei a întors spre ea ultima pagină.
— Aproape 945.000 de lei pentru anul trecut, plus sumele datorate pentru anii anteriori. Va trebui să calculăm exact taxele și penalitățile, dar este o sumă considerabilă.
Elena a rămas privind cifrele.
Nu se bucura.
Banii aceia nu erau o victorie. Erau dovada că fiul ei profitase de încrederea ei.
Radu a venit la ea în aceeași seară.
Nu mai avea aerul sigur de altădată.
— Nu am vrut să ajungem aici, a spus el.
— Nici eu.
— În primul an, firma era într-o situație dificilă. Am reinvestit totul. Apoi au început să vină banii, dar mereu apărea altă cheltuială. Ioana mi-a spus că oricum locuiești cu noi și că nu ai nevoie de partea ta.
Elena a ridicat privirea.
— Și ai crezut-o?
— Am amânat. Mi-am spus că îți voi explica mai târziu.
— Iar când m-ați numit întreținută și ați început să-mi scoateți lucrurile din cameră, tot „mai târziu” urma să-mi explici?
Radu nu a răspuns.
— Știi care a fost cel mai dureros lucru? Nu faptul că ai folosit banii mei. Aș fi înțeles dacă firma trecea printr-o perioadă grea și veneai să-mi spui adevărul. M-a durut că ai stat și ai privit cum soția ta mă umilea.
Fiul ei și-a plecat capul.
— Am fost laș.
— Da.
În cele din urmă, Radu a acceptat o înțelegere.
„NordLine” urma să-i plătească Elenei o parte din bani imediat, după vânzarea unuia dintre camioanele mai vechi, iar restul urma să fie achitat conform unui grafic clar. De asemenea, Elena avea să primească rapoarte financiare trimestriale și acces la toate informațiile la care avea dreptul ca asociat.
Ioana a fost furioasă.
— Ai ales banii în locul familiei, i-a spus Elenei.
— Nu. Voi ați ales banii în locul meu. Eu doar am încetat să mai accept asta.
Radu și Ioana s-au mutat într-un apartament mai mic. Camera Elenei a rămas neatinsă până în ziua plecării lor.
Elena nu a simțit triumf când i-a văzut împachetându-și lucrurile.
A simțit doar tristețe.
Dreptatea nu venise sub forma unei îmbrățișări sau a unei scuze perfecte. Venise prin acte, calcule, facturi și o ștampilă pe documente.
Cu o parte din bani, Elena și-a cumpărat un apartament mai mic și luminos, aproape de parc. A vrut un loc numai al ei, fără amintirea zilei în care fusese tratată ca o povară.
Restul banilor i-a pus într-un cont de economii și într-un fond pentru viitorul ei.
Nu mai voia să depindă niciodată de promisiunile altcuiva.
La aproape o lună după mutare, cineva a bătut la ușă.
În prag stăteau Radu și Vlad.
Băiatul ținea în mâini un desen: o casă, un soare mare și trei oameni care se țineau de mână.
— Bunico, pot să intru? a întrebat el timid.
Elena s-a aplecat și l-a îmbrățișat.
— La mine poți veni oricând, dragul meu.
Radu a rămas lângă ușă.
— Nu-ți cer să uiți ce am făcut, a spus el. Știu că nu pot recupera anii în care te-am făcut să te simți străină în propria casă. Dar, dacă îmi vei permite, vreau să învăț din nou să fiu fiul tău.
Elena l-a privit îndelung.
Iertarea nu însemna să uite. Nici să-i ofere din nou acces necondiționat la viața ei.
— Se poate, i-a spus. Dar numai cu adevăr. Fără ascunzișuri și fără promisiuni amânate.
Radu a dat din cap.
Elena l-a luat pe Vlad de mână și l-a dus în bucătărie să-i pregătească un ceai.
În noua ei casă era liniște și lumină.
Și, pentru prima dată după mult timp, știa cu certitudine că nimeni nu va mai hotărî dacă există sau nu loc pentru ea în propria viață.