Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce ai spus? am întrebat.
Emilia s-a uitat instinctiv spre ușă.
— Am auzit-o pe doamna Lorena vorbind la telefon. Dacă ar fi fost doar despre mine, nu v-aș fi deranjat. Dar era despre dumneavoastră.
Am pus paharul jos.
— Ce ai auzit?
A scos telefonul din buzunar.
— Am înregistrat doar câteva secunde. M-am speriat.
A apăsat pe ecran.
Vocea Lorenei se auzea slab, dar clar:
— Nu mai pot aștepta luni întregi. Doctorul deja crede că are probleme de memorie. Dacă se întâmplă ceva noaptea, la vârsta lui nimeni nu o să pună prea multe întrebări.
Apoi s-a auzit vocea unui bărbat:
— Și actele?
— Aproape sunt rezolvate, a răspuns Lorena.
Înregistrarea s-a oprit.
M-am uitat la Emilia, incapabil să spun ceva.
— Poate ai înțeles greșit, am murmurat.
— Și eu am sperat asta, mi-a răspuns. Dar nu e singurul lucru.
S-a apropiat de birou.
— De două luni, doamna Lorena nu mă mai lasă să vă pregătesc eu ceaiul de seară. Insistă să vi-l aducă ea.
Mi-am amintit imediat de cana pe care o primeam în fiecare noapte.
„Ca să dormi mai bine”, îmi spunea.
În ultima vreme dormeam neobișnuit de mult. Mă trezeam amețit, fără energie. De două ori căzusem prin casă, iar Lorena glumise că „vârsta nu iartă pe nimeni”.
Atunci s-au auzit pași pe hol.
Emilia a încremenit.
Clanța s-a mișcat.
— Gheorghe? a strigat Lorena.
Ușa s-a deschis. Purta un halat elegant și ținea o tavă cu ceaiul meu.
— Emilia? Ce faci aici la ora asta?
— M-a ajutat să caut un dosar, am spus repede.
Lorena a zâmbit.
— La unsprezece noaptea?
A pus tava pe birou și mi-a întins cana.
— Bea cât e cald, dragule.
Am luat-o în mână. Emilia mă privea fără să clipească.
Am dus cana spre gură, apoi am tușit intenționat și am vărsat puțin pe cămașă.
— La naiba…
— Gheorghe!
— Mă duc să mă schimb.
Am luat cana cu mine. În baie am păstrat puțin din lichid într-un recipient curat și am aruncat restul.
Când m-am întors, Lorena zâmbea din nou.
— Ai băut?
— Tot.
În noaptea aceea m-am prefăcut că dorm.
După ce Lorena a ieșit din dormitor, am coborât în spălătorie, unde Emilia mă aștepta.
— Dimineață mergi la un laborator privat cu proba asta, i-am spus. Iar dacă mi se întâmplă ceva, îl suni pe avocatul meu. Nu pe Lorena.
— Trebuie să plecați din casă, domnule Gheorghe.
— Nu încă.
Dacă plecam fără dovezi, Lorena ar fi putut spune că un bătrân confuz își acuză soția pe nedrept. Trebuia să aflu tot adevărul.
A doua zi, am sunat-o pe Sorina.
Trecuseră luni de când nu vorbisem cum trebuie.
— Tată? a răspuns ea surprinsă.
— Am nevoie de tine.
A urmat o tăcere scurtă.
— Unde ești?
Atât.
Nu mi-a spus că avusese dreptate. Nu m-a întrebat de ce nu o ascultasem. A vrut doar să știe unde să vină.
Ne-am întâlnit cu ea, cu Mihai și cu avocatul meu. Le-am pus înregistrarea.
Mihai s-a ridicat atât de repede încât a răsturnat scaunul.
— Mergem la poliție.
În aceeași după-amiază au venit rezultatele laboratorului. Ceaiul conținea o substanță sedativă care nu apărea pe lista medicamentelor prescrise mie.
Atunci glumele Lorenei despre memoria mea, somnul meu lung și căzăturile mele au căpătat un sens înfiorător.
Încerca să construiască o poveste.
Gheorghe devenea confuz. Gheorghe nu mai putea lua decizii. Gheorghe avea nevoie ca altcineva să îi administreze bunurile.
Avocatul meu a descoperit că Lorena începuse deja demersuri pentru a obține mai mult control asupra averii mele, dacă aș fi fost declarat incapabil să mă ocup singur de ea.
În seara aceea m-am întors acasă cu Sorina, Mihai, avocatul și doi polițiști.
Lorena ne aștepta în sufragerie.
Când i-a văzut pe copii, zâmbetul i-a dispărut.
— Gheorghe, ce înseamnă asta?
Am pus recipientul sigilat pe masă.
— Înseamnă că, de acum înainte, îmi prepar singur ceaiul.
A devenit palidă.
— Nu înțeleg despre ce vorbești.
Emilia a apărut în capătul scărilor.
Lorena a privit-o cu o ură pe care nu încercase nici măcar să o ascundă.
— Tu.
— Da, a spus Emilia. Eu am auzit conversația.
Lorena a încercat să spună că era o neînțelegere, că vorbea despre altcineva și că totul fusese interpretat greșit. Dar telefonul, proba și documentele ridicau prea multe întrebări.
Investigația a durat luni. Nu fiecare presupunere din acea noapte a putut fi demonstrată exact cum ne temuserăm, însă au existat suficiente dovezi pentru ca autoritățile să trateze cazul serios.
Eu am cerut divorțul, mi-am modificat testamentul și am retras toate împuternicirile.
Cel mai greu mi-a fost să-mi privesc copiii în ochi.
— Îmi pare rău, le-am spus. Ați încercat să mă protejați, iar eu am crezut că vreți să-mi luați fericirea.
Sorina mi-a strâns mâna.
— Contează că ai înțeles acum.
Mihai a zâmbit amar.
— Și că ești încă aici.
Apoi am chemat-o pe Emilia în birou.
A intrat speriată.
— Dacă e despre serviciu…
— Este, i-am spus.
I-am împins un plic pe birou.
În el era confirmarea că achitasem direct spitalului suma rămasă pentru operația mamei ei.
Emilia a început să plângă.
— Domnule Gheorghe, eu nu v-am avertizat pentru bani.
— Știu. Tocmai de aceea trebuie să accepți.
Mama ei a fost operată câteva săptămâni mai târziu.
Eu am vândut casa. Nu mai puteam trăi acolo. M-am mutat într-un apartament mai mic, aproape de Sorina, Mihai și nepoții mei.
La șaptezeci și patru de ani am înțeles că singurătatea te poate face să confunzi atenția cu iubirea.
Iar uneori, omul care îți salvează viața nu este cel care îți spune „dragul meu”.
Este cel pe care ceilalți abia îl observă.