Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cine trebuia să fie mort? am întrebat, privind de la Daniel la Mihai.
Mihai s-a ridicat încet de la masă. Daniel părea că nu mai poate ține în el ce aflase.
— Fratele tatălui meu, a spus el.
Am clipit nedumerită.
— Unchiul tău?
Mihai a zâmbit trist.
— Așa ai fost învățat să crezi.
Daniel și-a încleștat maxilarul.
— Spune-i tot.
Mihai a scos din buzunar un portofel vechi, apoi o fotografie îndoită. Mi-a întins-o. În ea erau doi bărbați tineri, izbitor de asemănători.
Pe spate scria: „Radu și Mihai, 1992”.
— Erați frați, am spus.
— Da, a răspuns Mihai. Dar adevărul este mai complicat.
Daniel s-a așezat greu pe un scaun.
— Tata mi-a spus că Mihai a murit într-un accident când eu aveam zece ani.
— A fost mai simplu decât să afli ce se întâmplase cu adevărat, a murmurat Mihai.
A luat o mapă veche de lângă el. Înăuntru erau scrisori îngălbenite, legate cu o panglică.
— Totul a început înainte ca părinții tăi să se căsătorească, i-a spus lui Daniel. Mama ta și cu mine am avut o relație. Apoi l-a ales pe Radu.
Daniel nu spunea nimic.
— Când te-ai născut, Radu a crezut că ești fiul lui. Ani la rând nu a bănuit nimic. Dar, într-o zi, a aflat.
Mihai a pus în fața lui Daniel o scrisoare.
Era semnată de mama lui.
„Nu mai veni la casă. Radu bănuiește. Dacă află adevărul despre Daniel, ne va distruge pe toți.”
Daniel a citit rândurile de mai multe ori.
— Ce adevăr? a întrebat el, aproape fără voce.
Mihai și-a ridicat ochii spre el.
— Eu sunt tatăl tău biologic.
În bucătărie s-a făcut o liniște apăsătoare.
Daniel a râs scurt, fără urmă de veselie.
— Nu.
— Îmi pare rău, a spus Mihai.
— Nu! Tata m-a crescut. El m-a dus la școală, m-a învățat să merg pe bicicletă, a stat cu mine când am avut febră. El a fost tatăl meu!
Vocea i s-a frânt.
Mihai a dat din cap.
— Știu. Și nu am venit să-i iau locul. Radu a fost tatăl tău în toate felurile care contează.
Am aflat atunci că Radu nu divorțase de mama lui Daniel. Nu făcuse scandal și nu spusese nimănui adevărul. Îi ceruse doar fratelui lui să dispară definitiv din viața lor.
Mihai acceptase.
— De ce? l-am întrebat.
— Pentru că Daniel avea zece ani, a răspuns el. Radu era omul pe care îl numea tată. Dacă aș fi intrat atunci în viața lui, aș fi distrus tot ce avea.
Daniel îl privea cu furie și durere.
— Și acum ce s-a schimbat?
Mihai și-a coborât privirea.
— Sunt bolnav. Medicii mi-au spus că mai am puțin. Nu am soție, nu am copii. Și am înțeles că nu vreau să plec din lumea asta fără să te văd măcar o dată.
A scos încă un plic din mapă.
— Dar nu am venit doar pentru mine.
Daniel a recunoscut imediat scrisul tatălui său pe plic.
Cu mâinile tremurânde, l-a deschis.
Scrisoarea era scurtă. Radu îi mărturisea că regretase decizia luată cu ani în urmă. Scria că, indiferent de sânge, Daniel fusese și avea să rămână mereu fiul lui.
Dar mai era un rând:
„Dacă într-o zi vei avea curajul pe care eu nu l-am avut, spune-i adevărul. Nu vreau ca ura mea să devină moștenirea lui.”
Daniel a citit fraza de trei ori.
Apoi și-a acoperit fața cu palmele și a început să plângă. Nu îl mai văzusem niciodată plângând așa.
Mihai nu s-a apropiat de el. Nu a încercat să-l îmbrățișeze și nu i-a cerut nimic.
A rămas doar în fața lui.
— Nu vreau să-mi spui tată, i-a spus încet. Nu vreau nimic de la tine. Am vrut doar să mă vezi înainte să fie prea târziu.
După câteva minute, Daniel și-a ridicat capul.
— Atunci de ce știai unde sunt paharele?
Pentru prima dată, Mihai a zâmbit cu adevărat.
— Pentru că apartamentul acesta a fost al bunicii tale. Aici am crescut eu și Radu. Ceasul de lângă fereastră era al tatălui nostru.
Daniel a rămas fără cuvinte.
Tatăl lui îi spusese mereu că apartamentul fusese cumpărat după nașterea lui. De fapt, Mihai nu privise locuința noastră ca un străin curios.
O privea ca pe casa în care crescuse.
În dimineața aceea nu a plecat.
A rămas la micul dejun. Apoi la prânz.
În săptămânile următoare, Daniel a început să-l viziteze. La început îi spunea doar Mihai. Au făcut și un test ADN, iar rezultatul a confirmat tot ce spuneau scrisorile.
Mihai era tatăl lui biologic.
Dar Daniel nu a încetat nicio clipă să-l considere pe Radu tatăl lui.
Într-o seară, mi-a spus:
— Am crezut că adevărul o să mi-l ia pe tata. Dar nu poate. Omul care m-a crescut rămâne tatăl meu. Doar că acum înțeleg că a mai existat un om care a trăit toată viața cu consecințele unei alegeri făcute de alții.
Mihai a trăit mai mult decât îi spuseseră medicii. Aproape un an.
În ultima săptămână, Daniel a stat mai mereu lângă el.
Într-o după-amiază, când Mihai părea adormit, l-am auzit pe Daniel spunând încet:
— Mi-aș fi dorit să fi avut mai mult timp, tată.
Mihai a deschis ochii și a zâmbit.
Nu a mai spus nimic.
Nu era nevoie.