Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉A doua zi, Andrei s-a întors.
Nicolae era în curte, lângă bancul de lucru, de parcă discuția din șopron nu avusese loc.
— Trebuie să mergi la medic, spuse Andrei fără salut.
Nicolae ridică privirea.
— Bună și ție.
— Vorbesc serios.
— Și eu.
Andrei își strânse maxilarul.
— Dacă nu mergi singur, îi spun mamei.
— Asta e șantaj.
— Da.
Pentru o clipă, colțul gurii lui Nicolae se ridică.
— Bine. Merg.
La spital, Ioana a fost cea care a aflat prima.
Lucra acolo ca asistentă și, când și-a văzut tatăl vitreg pe coridor, a încremenit.
— Tată, ce s-a întâmplat?
Nicolae i-a aruncat o privire lui Andrei.
— Fratele tău a decis că sunt pe moarte.
— N-am spus asta!
Ioana nu zâmbea.
— Ce ai simțit?
Nicolae oftă.
— O apăsare în piept. Atât.
După consultații și investigații, medicul l-a chemat în cabinet.
Andrei a rămas pe hol.
Așteptarea i s-a părut interminabilă.
Când Nicolae a ieșit, nu mai glumea.
— Ce ți-a spus?
— Că trebuie să am mai multă grijă de mine.
— Atât?
— Atât.
Andrei îl cunoștea suficient de bine încât să știe că mințea.
Dar nu l-a forțat.
Nu atunci.
Adevărul l-au aflat câteva zile mai târziu.
Problema cardiacă era serioasă.
Medicii îi explicaseră lui Nicolae că putea continua tratamentul, putea încetini evoluția bolii, dar nimeni nu-i putea promite cât timp avea.
În cel mai bun caz, câțiva ani.
Maria a plâns toată noaptea.
Ioana s-a închis în baie ca să nu o vadă nimeni.
Ștefan a ieșit în curte și a rămas acolo până dimineața.
Andrei n-a plâns.
A stat pe pridvor cu pumnii strânși.
Nicolae s-a așezat lângă el.
— Nu-mi place când toată lumea se uită la mine de parcă am murit deja.
Andrei nu răspunse.
— Doctorul a spus că pot avea ani buni înainte.
— Câți?
Nicolae ezită.
— Poate trei. Poate mai mulți.
Andrei se ridică atât de brusc încât scaunul se răsturnă.
— Trei ani?
— Andrei…
— Și tu îmi spui asta așa?
— Cum vrei să ți-o spun?
— Nu știu!
Vocea i se frânse.
— Dar nu așa!
A plecat.
Din nou.
Numai că de data aceasta Nicolae știa că nu fugea de el.
Fugea de frică.
Au urmat aproape trei ani.
Trei ani în care familia a învățat să nu numere zilele.
Nicolae a muncit mai puțin.
La început cu greu.
Apoi a descoperit că îi plăcea să stea dimineața cu Maria la cafea.
Ioana venea aproape în fiecare săptămână.
Ștefan îl suna pentru orice problemă, chiar și pentru cele pe care le putea rezolva singur.
Iar Andrei…
Andrei venea tot mai des.
Își aducea și copilul.
— Bunicule! striga băiețelul când îl vedea pe Nicolae.
De fiecare dată când auzea cuvântul, Nicolae zâmbea.
Nu i-a spus niciodată lui Andrei:
„Vezi? Fiul tău îmi spune bunic.”
Nu i-a cerut nimic.
Așa cum nu-i ceruse niciodată.
Într-o după-amiază, Andrei l-a găsit în atelier.
Nicolae ținea în palmă un ceas vechi.
— Ce-i ăla?
Nicolae îl închise instinctiv în pumn.
Apoi se răzgândi.
— Era al tatălui tău.
Andrei încremeni.
— Ce?
Nicolae îi întinse ceasul.
Andrei îl recunoscu imediat.
Îl văzuse în fotografiile vechi.
— De unde îl ai?
— Mama ta mi l-a dat acum mulți ani. Era stricat.
— Și de ce l-ai păstrat?
— Am vrut să-l repar.
Andrei întoarse ceasul între degete.
Secundarul mergea.
— Funcționează.
— Acum da.
— De ce nu mi l-ai dat?
Nicolae se sprijini de bancul de lucru.
— Așteptam momentul potrivit.
Andrei îl privi.
— Și acum e momentul?
— Cred că da.
Bărbatul mai tânăr își trecu degetele peste cureaua veche.
— Tu ai păstrat ceasul tatălui meu toți anii ăștia?
— Da.
— De ce?
Nicolae rămase câteva secunde tăcut.
— Pentru că era tatăl tău.
Andrei își ridică ochii.
— Eu am venit în casa voastră după el. Nu înaintea lui. N-am avut niciodată dreptul să-i iau locul.
Andrei nu mai spunea nimic.
— Când aveai doisprezece ani și mi-ai spus că nu sunt tatăl tău, aveai dreptate.
— Eram copil.
— Și erai un copil care își pierduse tatăl.
Nicolae zâmbi slab.
— Eu n-aveam nevoie să-l uiți pe el ca să mă accepți pe mine.
Atunci Andrei și-a întors capul.
Nicolae s-a prefăcut că nu vede lacrimile.
Exact cum se prefăcuse, cu mulți ani în urmă, că nu observase când Ioanei îi scăpase pentru prima dată cuvântul „tată”.
— Ia ceasul, spuse el. Trebuia să fie al tău de mult.
Andrei și l-a pus la mână.
— Mulțumesc.
Apoi a ezitat.
Nicolae a așteptat.
Dar cuvântul acela tot nu a venit.
Și, ca întotdeauna, nu i l-a cerut.
În primăvara următoare, starea lui Nicolae s-a înrăutățit.
Nu mai putea lucra.
Obosea numai mergând până la poartă.
Casa pe care o reconstruise cu propriile mâini devenise acum lumea lui.
Într-o dimineață, Maria l-a găsit pe pridvor.
— E frig.
— Știu.
— Atunci de ce stai aici?
Nicolae privea curtea.
— Îmi place casa asta.
Maria se așeză lângă el.
— Ai muncit destul la ea.
— Nu vorbesc despre pereți.
Din casă se auzea râsul nepotului.
Ștefan venise cu soția.
Ioana pregătea masa.
Andrei urma să ajungă.
Nicolae zâmbi.
— Despre asta vorbesc.
Maria îi luă mâna.
— Ai făcut o familie.
— Noi am făcut-o.
— Nu. Eu aveam trei copii și multă frică. Tu ai venit cu o valiză și ai decis că e suficient.
Nicolae râse încet.
— Și satul credea că sunt nebun.
— Și eu credeam puțin.
— Știam.
Spre seară, Andrei a sosit.
L-a găsit pe Nicolae în dormitor.
Respira greu.
— Chem salvarea.
— A fost Ioana aici. Știe.
— Atunci mergem la spital.
Nicolae clătină încet din cap.
— Stai puțin cu mine.
Andrei s-a așezat.
Pentru câteva minute niciunul n-a vorbit.
Apoi Nicolae privi ceasul de la mâna lui.
— Încă merge?
Andrei zâmbi printre lacrimi.
— Merge.
— Tatăl tău avea grijă de lucrurile lui.
— Știu.
— Să ai și tu.
— O să am.
Nicolae închise ochii.
Andrei îi luă mâna.
Era pentru prima dată când făcea asta.
— Nicolae…
Bărbatul deschise ochii.
Andrei încercă să vorbească.
Nu reușea.
Cincisprezece ani purtase un singur cuvânt în el.
La doisprezece ani îi fusese teamă că dacă îl rostește își trădează tatăl adevărat.
Mai târziu devenise prea mândru.
Apoi prea rușinat.
Iar acum timpul nu-l mai aștepta.
S-a aplecat și l-a prins în brațe.
— Tată…
Nicolae a încremenit.
Andrei și-a apăsat fruntea de umărul lui.
— Tată, te rog…
Pentru câteva secunde, Nicolae nu spuse nimic.
Apoi mâna lui slăbită se ridică și îl mângâie pe ceafă.
— Ai întârziat puțin, băiete.
Andrei râse și plânse în același timp.
— Știu.
— Dar ai ajuns.
Au rămas așa.
Nu mai era nevoie de alte explicații.
Nicolae a murit în acea noapte.
Acasă.
Cu Maria lângă el și cu cei trei copii pe care satul îi numise cândva „copiii altuia” în aceeași casă.
La înmormântare a venit aproape tot satul.
Aceiași oameni care, cu cincisprezece ani înainte, râseseră când Nicolae spusese că se însoară cu o văduvă cu trei copii.
Ioana stătea lângă Maria.
Ștefan lângă ea.
Andrei în față.
Cineva din sat s-a apropiat de el.
— Îmi pare rău pentru Nicolae.
Andrei a ridicat privirea.
— Pentru tata.
Omul ezită.
— Da… pentru tatăl tău.
Andrei și-a privit ceasul.
Secundarul continua să înainteze.
Mai târziu, după ce oamenii au plecat, cei trei frați au rămas cu Maria în curtea casei.
Ștefan a trecut palma peste gard.
— Mai ții minte cum arăta casa când am venit aici?
Ioana zâmbi printre lacrimi.
— Eu credeam că o să cadă peste noi.
— El spunea că are temelie bună.
Andrei privea pridvorul.
— Nu vorbea numai despre casă.
Frații lui se întoarseră spre el.
— Eu am fost cel mai nedrept cu el, continuă Andrei. Voi doi l-ați acceptat. Eu am petrecut ani întregi încercând să-i demonstrez că nu poate fi tatăl meu.
Maria se apropie.
— Nu ai fost nedrept. Erai copil.
— După aceea n-am mai fost copil.
— Dar el a înțeles.
Andrei dădu din cap.
— Știu. Asta e partea cea mai grea.
Și-a privit din nou ceasul.
— N-a încercat niciodată să-l înlocuiască pe tata. Eu eram cel care credea că trebuie să aleg.
Maria îl luă de braț.
— Nu trebuia.
— Acum știu.
Ani mai târziu, casa a rămas în familie.
Ștefan a reparat-o ori de câte ori era nevoie.
Ioana venea în fiecare vară.
Andrei își aducea copilul acolo în vacanțe.
Într-o zi, băiatul lui l-a întrebat:
— Tată, bunicul Nicolae era tatăl tău adevărat?
Andrei a rămas câteva clipe tăcut.
Pe perete erau două fotografii.
Una cu tatăl lui biologic.
Alta cu Nicolae, pe pridvor, cu mânecile suflecate și zâmbind.
Andrei s-a uitat la amândouă.
— Da.
Copilul s-a încruntat.
— Dar mama a spus că primul tău tată a murit când erai mic.
— Așa este.
— Atunci cum pot fi amândoi adevărați?
Andrei zâmbi.
— Pentru că unul mi-a dat viață și m-a iubit cât timp a putut.
Apoi privi fotografia lui Nicolae.
— Iar celălalt a venit când nu era obligat să vină. A rămas când putea să plece. M-a crescut fără să-mi ceară vreodată să uit pe cineva ca să-l iubesc pe el.
Băiatul se gândi puțin.
— Deci ai avut doi tați?
Andrei își trecu degetele peste ceasul vechi.
Încă funcționa.
— Da. Numai că mi-a luat prea mult timp să înțeleg cât de norocos am fost.
În seara aceea, înainte să plece, Andrei s-a oprit lângă pridvorul construit de Nicolae.
Casa era încă în picioare.
Grinzile rezistau.
Gardul rezista.
Familia rezista.
Și atunci și-a amintit ce spusese Nicolae când oamenii îl avertizaseră că Maria avea trei copii:
„Înseamnă că va avea cine să mă ajute să termin casa.”
Andrei zâmbi.
Nicolae terminase casa cu mult timp în urmă.
Doar că adevărata construcție nu fusese niciodată din lemn și cărămidă.
Fusese familia pe care alesese s-o iubească.A doua zi, Andrei s-a întors.
Nicolae era în curte, lângă bancul de lucru, de parcă discuția din șopron nu avusese loc.
— Trebuie să mergi la medic, spuse Andrei fără salut.
Nicolae ridică privirea.
— Bună și ție.
— Vorbesc serios.
— Și eu.
Andrei își strânse maxilarul.
— Dacă nu mergi singur, îi spun mamei.
— Asta e șantaj.
— Da.
Pentru o clipă, colțul gurii lui Nicolae se ridică.
— Bine. Merg.
La spital, Ioana a fost cea care a aflat prima.
Lucra acolo ca asistentă și, când și-a văzut tatăl vitreg pe coridor, a încremenit.
— Tată, ce s-a întâmplat?
Nicolae i-a aruncat o privire lui Andrei.
— Fratele tău a decis că sunt pe moarte.
— N-am spus asta!
Ioana nu zâmbea.
— Ce ai simțit?
Nicolae oftă.
— O apăsare în piept. Atât.
După consultații și investigații, medicul l-a chemat în cabinet.
Andrei a rămas pe hol.
Așteptarea i s-a părut interminabilă.
Când Nicolae a ieșit, nu mai glumea.
— Ce ți-a spus?
— Că trebuie să am mai multă grijă de mine.
— Atât?
— Atât.
Andrei îl cunoștea suficient de bine încât să știe că mințea.
Dar nu l-a forțat.
Nu atunci.
Adevărul l-au aflat câteva zile mai târziu.
Problema cardiacă era serioasă.
Medicii îi explicaseră lui Nicolae că putea continua tratamentul, putea încetini evoluția bolii, dar nimeni nu-i putea promite cât timp avea.
În cel mai bun caz, câțiva ani.
Maria a plâns toată noaptea.
Ioana s-a închis în baie ca să nu o vadă nimeni.
Ștefan a ieșit în curte și a rămas acolo până dimineața.
Andrei n-a plâns.
A stat pe pridvor cu pumnii strânși.
Nicolae s-a așezat lângă el.
— Nu-mi place când toată lumea se uită la mine de parcă am murit deja.
Andrei nu răspunse.
— Doctorul a spus că pot avea ani buni înainte.
— Câți?
Nicolae ezită.
— Poate trei. Poate mai mulți.
Andrei se ridică atât de brusc încât scaunul se răsturnă.
— Trei ani?
— Andrei…
— Și tu îmi spui asta așa?
— Cum vrei să ți-o spun?
— Nu știu!
Vocea i se frânse.
— Dar nu așa!
A plecat.
Din nou.
Numai că de data aceasta Nicolae știa că nu fugea de el.
Fugea de frică.
Au urmat aproape trei ani.
Trei ani în care familia a învățat să nu numere zilele.
Nicolae a muncit mai puțin.
La început cu greu.
Apoi a descoperit că îi plăcea să stea dimineața cu Maria la cafea.
Ioana venea aproape în fiecare săptămână.
Ștefan îl suna pentru orice problemă, chiar și pentru cele pe care le putea rezolva singur.
Iar Andrei…
Andrei venea tot mai des.
Își aducea și copilul.
— Bunicule! striga băiețelul când îl vedea pe Nicolae.
De fiecare dată când auzea cuvântul, Nicolae zâmbea.
Nu i-a spus niciodată lui Andrei:
„Vezi? Fiul tău îmi spune bunic.”
Nu i-a cerut nimic.
Așa cum nu-i ceruse niciodată.
Într-o după-amiază, Andrei l-a găsit în atelier.
Nicolae ținea în palmă un ceas vechi.
— Ce-i ăla?
Nicolae îl închise instinctiv în pumn.
Apoi se răzgândi.
— Era al tatălui tău.
Andrei încremeni.
— Ce?
Nicolae îi întinse ceasul.
Andrei îl recunoscu imediat.
Îl văzuse în fotografiile vechi.
— De unde îl ai?
— Mama ta mi l-a dat acum mulți ani. Era stricat.
— Și de ce l-ai păstrat?
— Am vrut să-l repar.
Andrei întoarse ceasul între degete.
Secundarul mergea.
— Funcționează.
— Acum da.
— De ce nu mi l-ai dat?
Nicolae se sprijini de bancul de lucru.
— Așteptam momentul potrivit.
Andrei îl privi.
— Și acum e momentul?
— Cred că da.
Bărbatul mai tânăr își trecu degetele peste cureaua veche.
— Tu ai păstrat ceasul tatălui meu toți anii ăștia?
— Da.
— De ce?
Nicolae rămase câteva secunde tăcut.
— Pentru că era tatăl tău.
Andrei își ridică ochii.
— Eu am venit în casa voastră după el. Nu înaintea lui. N-am avut niciodată dreptul să-i iau locul.
Andrei nu mai spunea nimic.
— Când aveai doisprezece ani și mi-ai spus că nu sunt tatăl tău, aveai dreptate.
— Eram copil.
— Și erai un copil care își pierduse tatăl.
Nicolae zâmbi slab.
— Eu n-aveam nevoie să-l uiți pe el ca să mă accepți pe mine.
Atunci Andrei și-a întors capul.
Nicolae s-a prefăcut că nu vede lacrimile.
Exact cum se prefăcuse, cu mulți ani în urmă, că nu observase când Ioanei îi scăpase pentru prima dată cuvântul „tată”.
— Ia ceasul, spuse el. Trebuia să fie al tău de mult.
Andrei și l-a pus la mână.
— Mulțumesc.
Apoi a ezitat.
Nicolae a așteptat.
Dar cuvântul acela tot nu a venit.
Și, ca întotdeauna, nu i l-a cerut.
În primăvara următoare, starea lui Nicolae s-a înrăutățit.
Nu mai putea lucra.
Obosea numai mergând până la poartă.
Casa pe care o reconstruise cu propriile mâini devenise acum lumea lui.
Într-o dimineață, Maria l-a găsit pe pridvor.
— E frig.
— Știu.
— Atunci de ce stai aici?
Nicolae privea curtea.
— Îmi place casa asta.
Maria se așeză lângă el.
— Ai muncit destul la ea.
— Nu vorbesc despre pereți.
Din casă se auzea râsul nepotului.
Ștefan venise cu soția.
Ioana pregătea masa.
Andrei urma să ajungă.
Nicolae zâmbi.
— Despre asta vorbesc.
Maria îi luă mâna.
— Ai făcut o familie.
— Noi am făcut-o.
— Nu. Eu aveam trei copii și multă frică. Tu ai venit cu o valiză și ai decis că e suficient.
Nicolae râse încet.
— Și satul credea că sunt nebun.
— Și eu credeam puțin.
— Știam.
Spre seară, Andrei a sosit.
L-a găsit pe Nicolae în dormitor.
Respira greu.
— Chem salvarea.
— A fost Ioana aici. Știe.
— Atunci mergem la spital.
Nicolae clătină încet din cap.
— Stai puțin cu mine.
Andrei s-a așezat.
Pentru câteva minute niciunul n-a vorbit.
Apoi Nicolae privi ceasul de la mâna lui.
— Încă merge?
Andrei zâmbi printre lacrimi.
— Merge.
— Tatăl tău avea grijă de lucrurile lui.
— Știu.
— Să ai și tu.
— O să am.
Nicolae închise ochii.
Andrei îi luă mâna.
Era pentru prima dată când făcea asta.
— Nicolae…
Bărbatul deschise ochii.
Andrei încercă să vorbească.
Nu reușea.
Cincisprezece ani purtase un singur cuvânt în el.
La doisprezece ani îi fusese teamă că dacă îl rostește își trădează tatăl adevărat.
Mai târziu devenise prea mândru.
Apoi prea rușinat.
Iar acum timpul nu-l mai aștepta.
S-a aplecat și l-a prins în brațe.
— Tată…
Nicolae a încremenit.
Andrei și-a apăsat fruntea de umărul lui.
— Tată, te rog…
Pentru câteva secunde, Nicolae nu spuse nimic.
Apoi mâna lui slăbită se ridică și îl mângâie pe ceafă.
— Ai întârziat puțin, băiete.
Andrei râse și plânse în același timp.
— Știu.
— Dar ai ajuns.
Au rămas așa.
Nu mai era nevoie de alte explicații.
Nicolae a murit în acea noapte.
Acasă.
Cu Maria lângă el și cu cei trei copii pe care satul îi numise cândva „copiii altuia” în aceeași casă.
La înmormântare a venit aproape tot satul.
Aceiași oameni care, cu cincisprezece ani înainte, râseseră când Nicolae spusese că se însoară cu o văduvă cu trei copii.
Ioana stătea lângă Maria.
Ștefan lângă ea.
Andrei în față.
Cineva din sat s-a apropiat de el.
— Îmi pare rău pentru Nicolae.
Andrei a ridicat privirea.
— Pentru tata.
Omul ezită.
— Da… pentru tatăl tău.
Andrei și-a privit ceasul.
Secundarul continua să înainteze.
Mai târziu, după ce oamenii au plecat, cei trei frați au rămas cu Maria în curtea casei.
Ștefan a trecut palma peste gard.
— Mai ții minte cum arăta casa când am venit aici?
Ioana zâmbi printre lacrimi.
— Eu credeam că o să cadă peste noi.
— El spunea că are temelie bună.
Andrei privea pridvorul.
— Nu vorbea numai despre casă.
Frații lui se întoarseră spre el.
— Eu am fost cel mai nedrept cu el, continuă Andrei. Voi doi l-ați acceptat. Eu am petrecut ani întregi încercând să-i demonstrez că nu poate fi tatăl meu.
Maria se apropie.
— Nu ai fost nedrept. Erai copil.
— După aceea n-am mai fost copil.
— Dar el a înțeles.
Andrei dădu din cap.
— Știu. Asta e partea cea mai grea.
Și-a privit din nou ceasul.
— N-a încercat niciodată să-l înlocuiască pe tata. Eu eram cel care credea că trebuie să aleg.
Maria îl luă de braț.
— Nu trebuia.
— Acum știu.
Ani mai târziu, casa a rămas în familie.
Ștefan a reparat-o ori de câte ori era nevoie.
Ioana venea în fiecare vară.
Andrei își aducea copilul acolo în vacanțe.
Într-o zi, băiatul lui l-a întrebat:
— Tată, bunicul Nicolae era tatăl tău adevărat?
Andrei a rămas câteva clipe tăcut.
Pe perete erau două fotografii.
Una cu tatăl lui biologic.
Alta cu Nicolae, pe pridvor, cu mânecile suflecate și zâmbind.
Andrei s-a uitat la amândouă.
— Da.
Copilul s-a încruntat.
— Dar mama a spus că primul tău tată a murit când erai mic.
— Așa este.
— Atunci cum pot fi amândoi adevărați?
Andrei zâmbi.
— Pentru că unul mi-a dat viață și m-a iubit cât timp a putut.
Apoi privi fotografia lui Nicolae.
— Iar celălalt a venit când nu era obligat să vină. A rămas când putea să plece. M-a crescut fără să-mi ceară vreodată să uit pe cineva ca să-l iubesc pe el.
Băiatul se gândi puțin.
— Deci ai avut doi tați?
Andrei își trecu degetele peste ceasul vechi.
Încă funcționa.
— Da. Numai că mi-a luat prea mult timp să înțeleg cât de norocos am fost.
În seara aceea, înainte să plece, Andrei s-a oprit lângă pridvorul construit de Nicolae.
Casa era încă în picioare.
Grinzile rezistau.
Gardul rezista.
Familia rezista.
Și atunci și-a amintit ce spusese Nicolae când oamenii îl avertizaseră că Maria avea trei copii:
„Înseamnă că va avea cine să mă ajute să termin casa.”
Andrei zâmbi.
Nicolae terminase casa cu mult timp în urmă.
Doar că adevărata construcție nu fusese niciodată din lemn și cărămidă.
Fusese familia pe care alesese s-o iubească.