Partea 2 – Continuarea Luca a rămas cu privirea lipită de cele trei genți din hol.
Parcă nu reușea să înțeleagă ce vede.
Elga a fost prima care și-a revenit.
— Clara, încetează cu teatrul! a izbucnit ea. Îți dai seama ce faci?
— Da.
Pentru prima dată după mulți ani, îmi dau seama foarte bine.
Luca s-a apropiat de mine.
— Bagajele astea sunt o glumă proastă.
— Nu.
Sunt singurele lucruri din casa asta care îți mai aparțin.
Fața i s-a înroșit.
— Pentru un credit mă dai afară?
Am zâmbit amar.
— Nu pentru un credit.
Pentru că azi-noapte am aflat că erai pregătit să mă manipulezi ca să-mi pun casa în pericol.
Și că plănuiai totul împreună cu mama ta.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Elga m-a privit speriată.
— Tu… ai ascultat?
— N-am ascultat.
M-ați trezit.
Este o diferență.
Luca și-a trecut mâna prin păr.
— Clara, ai înțeles greșit.
Nu voiam să pierzi apartamentul.
Era doar o investiție.
— Atunci pune apartamentul mamei tale garanție.
Sau pe al Isabelei.
De ce îl vreți pe al meu?
Niciunul dintre ei n-a răspuns.
Isabela și-a coborât imediat privirea.
Am continuat.
— Știți de ce?
Pentru că voi nu riscați nimic.
Dacă afacerea merge prost, eu rămân fără casă.
Voi mergeți mai departe.
Elga s-a ridicat brusc.
— Familia face sacrificii!
Am dat încet din cap.
— Corect.
Dar fiecare își sacrifică propriile bunuri.
Nu pe ale altuia.
Luca și-a schimbat imediat tonul.
— Hai să discutăm civilizat.
Poate găsim altă soluție.
— Ba am găsit-o deja.
A arătat spre genți.
— Ușa este acolo.
A făcut un pas spre mine.
— Serios vrei să divorțăm?
L-am privit câteva secunde.
— Nu eu am pus divorțul pe masă.
Tu ai făcut-o.
Doar că te așteptai să mă sperii.
În schimb…
…ți-am făcut bagajele.
Nu mai avea replică.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, omul care avea răspuns la orice părea complet pierdut.
Elga și-a apucat fiul de braț.
— Hai, Luca.
Să plecăm.
Las-o să se liniștească.
O să se roage singură să vă împăcați.
Nu m-am mișcat.
I-am privit cum scot gențile pe ușă.
Când liftul s-a închis, apartamentul a devenit atât de liniștit încât auzeam doar ticăitul ceasului din bucătărie.
M-am așezat pe canapea.
Pentru prima dată după foarte mult timp, casa mea părea din nou… casa mea.
Au trecut aproape două luni.
Nu l-am sunat.
Nu mi-a lipsit.
În schimb, atelierul meu de croitorie mergea mai bine ca niciodată.
Am acceptat mai multe comenzi.
Am angajat chiar și o tânără ucenică.
Într-o după-amiază ploioasă, cineva a intrat în atelier.
Era Luca.
Părea îmbătrânit.
Costumul îi era șifonat, iar privirea nu mai avea aroganța de altădată.
— Putem vorbi?
Am încuviințat.
S-a așezat în fața mea.
— Îmi pare rău.
Am pierdut tot.
Salonul Isabelei nici măcar nu s-a mai deschis.
Mama a cheltuit banii pe care îi avea.
Iar eu…
…am rămas fără nimic.
L-am privit în liniște.
— Nu.
N-ai rămas fără nimic.
Ai rămas fără omul pe care îl considerai cel mai ușor de folosit.
Și asta sunt două lucruri foarte diferite.
A plecat privirea.
— Crezi că mai există o șansă?
Am zâmbit trist.
— Luca…
Când m-am căsătorit cu tine, voiam un soț.
Nu un om care îmi calculează valoarea apartamentului.
S-a ridicat încet.
A înțeles că răspunsul era definitiv.
L-am urmărit cum pleacă.
Fără ură.
Fără satisfacție.
Doar cu liniștea unui om care în sfârșit și-a pus limitele acolo unde trebuiau să fie de la început.
În seara aceea am închis atelierul, am stins luminile și am rămas câteva clipe în fața firmei pe care scria simplu:
„Atelier Clara.”
Am zâmbit.
Mi-am dat seama că nu apartamentul fusese cea mai mare avere a mea.
Ci faptul că avusesem curajul să nu-l las pe nimeni să-mi transforme viața într-o investiție din care doar alții urmau să câștige.