Partea 2 – Continuarea— Cât ai pierdut?
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Încă mai așteptam întrebarea pe care orice soț ar fi pus-o.
„Tu ești bine?”
N-a venit.
Am înghițit în sec.
— Tot.
Salonul s-a închis.
Am rămas doar cu datorii.
Oliver și-a trecut mâna prin păr și a început să se plimbe prin sufragerie.
— Extraordinar…
Pur și simplu extraordinar…
— Îmi pare rău… am spus încet.
S-a întors brusc spre mine.
— Îți pare rău?
Atât?
Realizezi ce ai făcut?
Am ridicat privirea.
— Ce am făcut?
— Ai distrus tot ce construisem!
Am simțit cum mi se strânge inima.
Construisem?
Salonul fusese al meu.
Eu muncisem.
Eu făcusem creditele.
Eu dormisem printre cutii cu rochii înainte de fiecare colecție.
Dar, în mintea lui…
…era și al lui.
— Oliver…
Abia am aflat și eu.
Credeam că măcar o să…
Nu m-a lăsat să termin.
— Știi ce înseamnă asta?
Adio vacanțe.
Adio apartament mai mare.
Adio copil.
Am rămas împietrită.
— Cum adică… adio copil?
A oftat iritat.
— Clara, fii realistă.
Cum să aduci un copil pe lume fără siguranță financiară?
Am coborât privirea.
Cu doar câteva luni înainte îi propusesem să devenim părinți.
Atunci îmi spusese că mă iubește prea mult ca să creștem un copil fără stabilitate.
Acum înțelegeam.
Nu despre copil fusese vorba.
Ci despre bani.
— Și dacă o luăm de la capăt?
am întrebat încet.
Dacă deschid altă afacere?
Dacă muncesc din nou?
S-a rezemat de perete.
— Eu nu mai vreau să trec încă o dată prin stresul ăsta.
Poate că ar trebui să ne gândim…
…dacă mai are rost.
M-am uitat lung la el.
Atât.
Nici măcar o îmbrățișare.
Nici măcar o mână întinsă.
Doar calcule.
În clipa aceea am înțeles că testul se terminase.
Două zile mai târziu i-am spus că plec pentru câteva ore la notar.
N-a întrebat de ce.
Era prea ocupat să caute pe internet apartamente mai ieftine și variante de refinanțare.
Când m-am întors, am pus pe masă un plic.
— Ce e asta?
— Deschide-l.
L-a desfăcut grăbit.
Înăuntru era contractul de vânzare al salonului.
Extrasul noului cont.
Și suma.
320.000 de euro.
Fața i s-a albit.
A ridicat privirea spre mine.
— Clara…
Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că salonul nu a dat faliment.
L-am vândut.
Am vrut doar să aflu dacă ai rămas lângă mine pentru mine…
…sau pentru ceea ce produceam.
A încercat imediat să-mi ia mâna.
— Pot să explic…
Am făcut un pas înapoi.
— Nu este nevoie.
Mi-ai explicat totul în primele cinci minute.
Nu m-ai întrebat dacă sufăr.
Nu m-ai întrebat dacă am nevoie de ajutor.
Ai întrebat doar cât am pierdut.
Și ai început imediat să calculezi ce pierzi tu.
A rămas fără cuvinte.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu mai avea nicio justificare.
Am scos ultimul plic din geantă.
Era cererea de divorț.
— Clara… nu poți face asta.
Am zâmbit trist.
— Ba da.
Pentru că astăzi am aflat că nu eram soția ta.
Eram planul tău financiar.
L-am lăsat singur în sufragerie.
Șase luni mai târziu locuiam într-o casă mică, aproape de mare.
Nu deschisesem încă alt salon.
În schimb, îmi transformasem vechiul vis în realitate.
Aveam un magazin online de ceaiuri și produse naturale.
Nu câștigam cât din salon.
Dar, pentru prima dată după mulți ani, fiecare dimineață începea fără teamă.
Într-o seară telefonul a sunat.
Era Oliver.
Am răspuns.
— Clara…
Am greșit.
Mai putem încerca o dată?
Am privit valurile câteva clipe.
Apoi am răspuns liniștit:
— Oliver…
Salonul meu nu a dat niciodată faliment.
Dar în ziua în care ai crezut că nu mai am bani…
…căsnicia noastră chiar a dat.
Am închis telefonul.
Am rămas privind marea.
Pentru prima dată în viață, nu mai simțeam că averea mea se află într-un cont bancar.
Adevărata mea avere era libertatea de a nu mai fi iubită pentru ceea ce aveam, ci de a alege cine merita să rămână lângă mine.