Partea 2 – ContinuareaUșa s-a închis încet în urma lor.
Am rămas câteva clipe nemișcată, cu mâna încă pe clanță. În apartament se făcuse o liniște pe care nu o mai auzisem de ani de zile. Pentru prima dată nu mai exista vocea Doinei care comenta fiecare lucru și nici Andrei care îi găsea mereu scuze.
Telefonul a vibrat aproape imediat.
Andrei.
Am respins apelul.
A sunat din nou.
Și încă o dată.
După al patrulea apel am primit un mesaj.
„Dacă nu-mi deschizi, chem un avocat. Sunt soțul tău și am drepturi asupra apartamentului.”
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
Am deschis un sertar din dormitor și am scos mapa albastră pe care o păstram de ani întregi.
Contractul de vânzare-cumpărare.
Extrasul de carte funciară.
Actele notariale.
Toate purtau aceeași dată.
Cu patru ani înainte să-l cunosc pe Andrei.
Apartamentul era bun propriu. Nu exista nicio clauză, nicio semnătură și nicio lege care să-i ofere vreun drept asupra lui.
Am fotografiat prima pagină și i-am trimis-o, fără niciun comentariu.
Au trecut câteva minute.
Apoi telefonul a sunat din nou.
De data aceasta nu mai era furios.
— Putem să vorbim?
— Despre ce?
— Mama s-a enervat… și eu am exagerat.
— Nu. Ai ales.
La capătul firului s-a făcut liniște.
— Nu poți să arunci trei ani de căsnicie pentru o ceartă.
— Nici eu nu ar fi trebuit să-mi petrec trei ani demonstrând că sunt binevenită în propria casă.
A închis fără să mai spună nimic.
A doua zi dimineață, la ora nouă fără zece, soneria a sunat.
Am deschis ușa.
Andrei era singur.
Avea două valize și privirea în pământ.
— Pot să intru să-mi iau lucrurile?
— Da.
A trecut pe lângă mine fără să spună nimic. Apartamentul părea brusc străin și pentru el.
A împachetat hainele în tăcere.
Din când în când se oprea și privea în jur.
Canapeaua pe care alesesem împreună culoarea.
Biblioteca montată într-o sâmbătă întreagă.
Fotografiile din vacanțe.
Pentru prima dată părea că înțelege ce era pe punctul să piardă.
Când a ridicat ultima cutie, s-a oprit în dreptul ușii.
— Dacă îi spun mamei că nu mai are voie să vină fără invitație…
Dacă mergem la terapie…
Dacă mă schimb…
Mai există o șansă?
L-am privit lung.
— Andrei… problema nu este că mama ta a intrat în apartamentul meu.
Problema este că tu i-ai deschis ușa de fiecare dată.
Și ai închis-o în fața mea.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău.
Am dat încet din cap.
— Știu.
Dar uneori oamenii înțeleg adevărul exact în ziua în care nu mai poate schimba nimic.
A rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi și-a luat cutiile și a ieșit.
De pe palier l-am auzit spunând încet:
— La revedere…
Nu i-am răspuns.
Am încuiat ușa.
Am schimbat butucul în aceeași după-amiază.
Iar când meșterul mi-a întins noul set de chei, am realizat că nu era doar încuietoarea pe care o schimbasem.
Era, în sfârșit, viața mea.
Sfârșit.