Partea 2 – Continuarea Elena a rămas câteva clipe nemișcată în prag, apoi a zâmbit larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Bianca! Ai ajuns mai devreme. Perfect, voiam să vezi și tu cât de frumos s-a făcut aici.
A pus sacoșele pe masă și a început să scoată din ele borcane cu murături, o plăcintă și o față de masă cu flori.
— Am cumpărat și perdele pentru dormitor. Celelalte erau prea reci. O casă trebuie să aibă suflet.
Bianca o privea fără să clipească.
— Dumneavoastră ați intrat în dulapurile mele?
— Normal. Erau vraiște.
— Mi-ați mutat hainele.
— Le-am dus la mine. Aici ocupau loc degeaba.
— Mi-ați aruncat documentele.
Elena ridică nepăsătoare din umeri.
— Niște hârtii. Ce mare lucru?
Bianca se întoarse încet spre Andrei.
— Ai auzit?
— Bianca…
— Nu. Vreau să răspunzi. Ai lăsat-o să facă toate astea?
Andrei oftă.
— Mama doar a încercat să ne ajute.
Bianca zâmbi amar.
— Știi ce e interesant?
Niciunul nu răspunse.
— Apartamentul acesta este al meu.
Elena râse.
— Acum ești căsătorită. Ce e al tău e și al lui Andrei.
— Greșit.
Bianca scoase telefonul și deschise un document.
— Apartamentul l-am cumpărat cu trei ani înainte de nuntă. Este bun propriu. Exact la fel și mobilierul. Exact la fel și toate electrocasnicele.
Elena își pierdu pentru o clipă zâmbetul.
— Ei și?
— Și înseamnă că ați intrat în locuința mea, mi-ați mutat bunurile, mi-ați deteriorat obiectele și mi-ați aruncat documentele fără acordul meu.
Andrei ridică mâna.
— Bianca, chiar chemi avocatul pentru niște perdele?
Ea îl privi lung.
— Încă mai crezi că vorbim despre perdele?
Se îndreptă spre bibliotecă și ridică una dintre figurinele din porțelan.
— Vorbim despre faptul că mama ta a încercat să mă șteargă complet din propria mea casă.
Lăsă figurina pe masă.
— Și tu ai privit.
În apartament se făcu liniște.
Pentru prima dată, Andrei se uită cu adevărat în jur.
Perdelele grele.
Pernele cu dantelă.
Icoanele.
Borcanele.
Calendarul prins în perete.
Nu mai semăna deloc cu locuința în care trăiseră.
— Mamă… unde sunt albumele ei de fotografie?
— În cutiile de pe balcon.
— Și cutia albastră?
Elena evită privirea.
— Cred… cred că am aruncat-o.
— Cum adică ai aruncat-o?
— Era plină cu acte vechi.
Bianca închise ochii.
— În cutia aceea erau contractele firmei mele, garanțiile electrocasnicelor și certificatul apartamentului.
Fața lui Andrei se albi.
— Mamă…
— Lasă, se scot altele.
— Nu înțelegi!
Pentru prima dată ridică vocea la ea.
Elena rămase surprinsă.
— Andrei…
— Te-am lăsat să faci ordine. Nu să distrugi casa noastră.
Bianca îl opri dintr-un gest.
— E prea târziu.
Merse în dormitor, luă valiza și reveni în hol.
— Plec pentru câteva zile.
— Bianca…
— Nu mă opri.
Își puse mâna pe clanță.
— Când am ieșit pe ușa asta acum două săptămâni, aveam un soț și o casă.
Se uită spre living.
— Acum nu mai recunosc nici una, nici alta.
Ușa se închise încet.
Andrei rămase nemișcat.
După câteva minute, intră în balcon.
Cutiile cu albumele Biancăi erau ude de la ploaie.
Multe dintre fotografii se lipiseră între ele.
Deschise un alt sac.
Înăuntru erau hainele ei de iarnă, înghesuite fără grijă.
Se întoarse încet spre mama lui.
— Ai făcut toate astea… fără să mă întrebi.
Elena încercă să zâmbească.
— Eu doar am vrut să vă fie mai bine.
Andrei privi încă o dată apartamentul.
Abia atunci înțelese adevărul.
Mama lui nu făcuse niciodată ordine.
Își făcuse loc.
Iar el o ajutase să o scoată pe Bianca din propria ei viață.
A luat telefonul și a format numărul soției.
Telefonul suna.
Dar de data aceasta, Bianca nu mai răspundea.