Partea 2 – ContinuareaAna a închis ușa dormitorului fără să o trântească.
Tocmai liniștea aceea l-a speriat pe Andrei mai tare decât orice ceartă.
A rămas câteva secunde nemișcat, apoi s-a întors încet spre masa din sufragerie.
Mama lui își turna încă un pahar de vin.
Elena privea în jos, cu mâinile împreunate.
— Ei, vezi? — spuse Maria ridicând din umeri. — Iar face teatru. Exact de asta îți spuneam că nu e femeia potrivită pentru tine.
Andrei trase adânc aer în piept.
— Mamă…
— Ce?
— Te-am rugat de două ori să te oprești.
Maria ridică bărbia.
— Și eu te rog de doi ani să deschizi ochii.
— Nu. Tu încerci de doi ani să-mi conduci căsnicia.
În cameră se făcu liniște.
Maria râse scurt.
— Căsnicie? Asta numești tu? Uită-te la tine. Cu Elena erai fericit.
Elena ridică imediat privirea.
— Doamnă Maria, vă rog…
— Nu, lasă-mă să termin.
Andrei o privi pentru câteva secunde.
Apoi se întoarse spre Elena.
— Tu știai că azi este aniversarea noastră?
Femeia încremeni.
— Nu…
Maria interveni imediat.
— Normal că știa.
Elena clătină energic din cap.
— Nu! Mi-a spus doar că faceți o cină obișnuită și că ai vrea să mă vezi. Dacă aș fi știut că este aniversarea voastră, nu aș fi venit niciodată.
Andrei închise ochii o clipă.
Înțelesese tot.
Mama lui îi mințise pe amândoi.
— Mamă… ai făcut asta intenționat?
Maria ridică nepăsătoare din umeri.
— Și dacă da?
În clipa aceea ușa dormitorului se deschise.
Ana ieși cu paltonul pe braț.
Nu plângea.
Tocmai asta îl durea.
— Eu plec.
Andrei făcu doi pași spre ea.
— Ana…
— Nu-ți face griji. Vă las să terminați seara.
El îi prinse ușor mâna.
— Nu.
Ea încercă să se desprindă.
— Dă-mi drumul.
— Nu pleci tu.
Se întoarse spre mama lui.
Vocea îi era calmă.
Prea calmă.
— Plecați voi.
Maria râse.
— Cum adică?
— Ai auzit foarte bine.
— Andrei, eu sunt mama ta.
— Știu.
— Și ea?
Andrei se uită la Ana.
— Ea este familia mea.
Maria rămase fără cuvinte.
— Ia-ți geanta.
— Nu mă dai tu afară din casa fiului meu!
— Ba da.
Andrei întinse mâna.
— Și lasă cheia.
Maria îl privi uluită.
— Ce cheie?
— Cheia apartamentului.
— Mi-ai dat-o chiar tu.
— Ca să vii în vizită. Nu ca să intri când vrei și să-mi umilești soția.
Pentru câteva clipe nu se auzi nimic.
Apoi Maria scoase cheia din poșetă și o aruncă pe masă.
— O să regreți.
— Singurul lucru pe care îl regret este că n-am făcut asta mai devreme.
Elena își luă încet geanta.
Înainte să iasă, se opri în fața Anei.
— Îmi pare sincer rău. Dacă aș fi știut adevărul, nu aș fi trecut niciodată pragul acestei case.
Ana încuviință ușor din cap.
— Știu.
Ușa se închise.
Apartamentul rămase în sfârșit liniștit.
Andrei se întoarse spre Ana.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru fiecare dată când am tăcut.
Ochii Anei se umplură de lacrimi.
— Credeam că n-ai să mă alegi niciodată pe mine.
Andrei o strânse în brațe.
— Te-am ales în ziua în care m-am însurat cu tine.
Astăzi doar am avut curajul să le spun și celorlalți.
Ana zâmbi printre lacrimi.
Pe masă, lumânările încă ardeau.
Friptura era rece.
Vinul rămăsese aproape neatins.
Dar pentru prima dată după mulți ani, în casa lor nu mai era loc pentru comparații, reproșuri și oameni care încercau să le decidă viitorul.
Andrei ridică paharul și îl ciocni ușor de al Anei.
— La mulți ani nouă.
— La mulți ani, răspunse ea.
Și în liniștea aceea simplă au înțeles amândoi că uneori o familie nu începe când te căsătorești.
Începe în ziua în care ai curajul să o aperi.