Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Ți-a cerut să-ți cureți pantoful cu rochia de mireasă?
— Da.
— Și tu?
Diana și-a șters obrazul.
— Am crezut că glumește. Am râs.
Dar Cătălin nu râsese.
Îi spusese că era doar puțin noroi și că partea interioară a rochiei oricum nu se vedea.
Diana refuzase.
Atunci tonul lui se schimbase.
— Mi-a spus că tocmai devenisem soția lui și că ar trebui să învăț să-l pun pe primul loc.
— Pentru un pantof?
— Nu cred că mai era despre pantof.
Asta înțelesesem și eu.
Diana îi spusese să și-l curețe singur.
Cătălin îi împinsese pantoful în mâini.
— Mi-a zis: “Ține-l până ești gata să te porți ca soția mea.”
Apoi urcase la volan.
Diana crezuse că avea să se calmeze.
În schimb, el îi spusese că nu o duce nicăieri până nu-și cere scuze.
Așa că Diana plecase pe jos.
În rochia de mireasă.
După câteva minute, Cătălin venise încet cu mașina în urma ei.
Deschisese geamul.
— Urcă.
Diana continuase să meargă.
— Nu mai face spectacol.
Nici atunci nu se oprise.
— Toată lumea se uită la tine. Te faci de râs.
Diana ajunsese la stația de autobuz.
Cătălin o mai așteptase câteva minute.
Apoi îi spusese:
— Când îți revii, vino acasă.
Și plecase.
— Atunci m-ai sunat? am întrebat.
— Da.
— Vrei să te întorci la el în seara asta?
Diana a răspuns imediat.
— Nu.
A dormit la mine.
A doua zi dimineață, Cătălin începuse deja să-i scrie.
Mai întâi își ceruse scuze.
Spunea că fusese obosit, că nunta îl stresase și că totul pornise de la o prostie.
Câteva ore mai târziu, mesajele arătau altfel.
“Nu putem începe o căsnicie fugind la sora ta după prima ceartă.”
Apoi:
“Andreea te-a făcut întotdeauna să te îndoiești de tine.”
Diana mi-a arătat telefonul.
— Vezi?
— Ce?
— Nici acum nu crede că eu am ales să plec.
Nu i-am spus ce să facă.
În următoarele zile, Cătălin a încercat de mai multe ori să o convingă să se întoarcă.
I-a trimis flori la serviciu.
A promis că nu va mai vorbi niciodată așa cu ea.
Apoi, când Diana nu răspundea, revenea la același lucru:
familia o influența.
Eu o controlam.
Mama o trata ca pe un copil.
Diana era cea care distrugea căsnicia din cauza unui pantof.
Într-o seară a venit la părinții noștri.
Tata i-a deschis poarta.
Cătălin nu a făcut scandal.
A cerut doar să vorbească cu soția lui.
Diana a ieșit în curte, iar eu am rămas în casă.
Au vorbit aproape o jumătate de oră.
Când s-a întors, avea ochii roșii.
— Ce ai hotărât?
— Mi-a spus că putem începe de la zero.
N-am răspuns.
— Și pentru câteva minute chiar am vrut să-l cred.
S-a așezat.
— După aia l-am întrebat dacă înțelege de ce am plecat.
— Și?
— A spus că am plecat pentru că tu m-ai învățat să văd probleme acolo unde nu sunt.
A doua zi, Diana a cerut ajutor juridic pentru a afla ce trebuia să facă pentru desfacerea căsătoriei.
Nu a fost simplu emoțional.
Uneori plângea.
Alteori spunea că poate exagerase.
Dar nu s-a întors.
Când a mers să-și recupereze lucrurile, tata și doi prieteni au însoțit-o.
Și-a luat hainele, actele, lucrurile de la serviciu și câteva cutii cu obiectele ei.
Cătălin a încercat din nou să discute.
Diana i-a spus doar:
— Nu am plecat pentru că mi-a spus Andreea. Am sunat-o pe Andreea pentru că deja plecasem.
Pantoful lui rămăsese în portbagajul mașinii mele.
Diana l-a luat înainte să plecăm.
— Ce faci cu el?
— Îl las aici.
L-a pus lângă lucrurile lui.
Apoi a ieșit.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o seară, mi-a sunat telefonul.
Diana.
— Ce faci sâmbătă?
— De ce?
— Vreau să-mi cumpăr o rochie și nu mă hotărăsc între două.
Am zâmbit.
— Trimite-mi poze.
— Nu. Vii cu mine.
— La ce oră?
Mi-a spus.
Și exact așa, după luni în care aproape fiecare conversație dintre noi dispăruse, sora mea începuse din nou să mă sune pentru lucrurile mărunte.
Căsătoria cu Cătălin se încheia.
Relația lor se terminase.
Iar Diana nu se mai întorsese la el.