Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica a făcut încă un pas spre mine.
— Unde ai fost, Violeta?
Am lăsat privirea în jos. Trebuia să-mi amintesc de ce venisem. Nu să mă cert cu ea. Nu să-i arăt cine sunt.
Ci să aflu adevărul.
— Am fost puțin prin oraș.
Nici n-am terminat bine fraza.
— Uită-te la mine când vorbesc cu tine!
Mâna ei a venit atât de repede încât aproape n-am avut timp să reacționez.
Palma m-a lovit peste obraz.
Am rămas nemișcată.
Nu pentru că mă durea.
Ci pentru că, în secunda aceea, fiecare cuvânt spus de sora mea devenise real.
Rodica mă privea fără urmă de regret.
— Ai uitat regulile casei?
Mi-am strâns pumnii în buzunarele hanoracului.
— Nu.
Expresia ei s-a schimbat imediat. Era mulțumită.
Credea că mă intimidase.
— Atunci strânge masa. După aceea faci bucătăria. Și să nu te aud că te plângi iar tatălui tău.
M-am dus spre masă.
În buzunarul interior al hanoracului se afla micul reportofon pe care îl pornisem înainte să intru.
Înregistra fiecare cuvânt.
Rodica s-a așezat și a început să vorbească aproape relaxată.
— Nu înțeleg ce vede tatăl tău la tine. La vârsta ta ar trebui să fii plecată de mult. Dar stai aici, mănânci pe banii noștri și te porți de parcă ți se cuvine totul.
Am strâns farfuriile.
— Tata știe că vorbești așa cu mine?
Rodica a râs.
— Tatăl tău știe ce trebuie să știe.
M-am întors încet.
— Adică?
Și-a încrucișat brațele.
— Dacă îi spui ceva, eu îi spun că iar inventezi. Pe cine crezi că va crede? Pe tine sau pe femeia cu care își împarte viața?
Atunci am înțeles de ce Violeta ajunsese să se îndoiască până și de ea însăși.
Rodica nu o speria doar.
O convinsese că nimeni n-o va crede.
— Și vânătăile? am întrebat.
Pentru o fracțiune de secundă, Rodica a părut surprinsă.
Apoi a zâmbit.
— Ai grijă să nu mai fii atât de neîndemânatică.
Mi-am mușcat interiorul obrazului.
Trebuia să mai rezist puțin.
— Poate ar trebui să-i spun chiar eu tatei tot.
Scaunul Rodicăi s-a mișcat brusc.
S-a ridicat.
— Ce-ai spus?
— Că poate ar trebui să-i spun.
A venit direct spre mine.
— Ascultă-mă bine. Dacă încerci să-mi distrugi căsnicia, o să regreți.
Și-a ridicat mâna și a încercat să mă apuce de păr.
De data aceasta n-am mai lăsat-o.
I-am prins încheietura înainte să mă atingă.
Rodica a încremenit.
M-a privit uluită.
Probabil Violeta nu făcuse niciodată asta.
— Dă-mi drumul!
Am ridicat privirea.
Nu mai avea rost să joc rolul.
— Nu.
A încercat să-și tragă mâna.
— Ce-i cu tine?
Am eliberat-o și am făcut un pas în spate.
— Ai dreptate, Rodica. Ceva e diferit în seara asta.
M-am uitat direct în ochii ei.
— Pentru că eu nu sunt Violeta.
Fața i s-a golit.
— Ce?
Mi-am desfăcut părul și am scos inelul surorii mele de pe deget.
— Uită-te mai atent.
Rodica s-a dat un pas înapoi.
— Tu ești…
— Sora ei.
Pentru prima dată de când intrasem în casă, femeia aceea nu mai avea nimic de spus.
Am scos reportofonul din buzunar.
Când și-a auzit propria voce, expresia ei s-a schimbat complet.
„Pe cine crezi că va crede? Pe tine sau pe femeia cu care își împarte viața?”
— Oprește-l!
S-a repezit spre mine, dar m-am retras.
— Nu mă atinge.
— Dă-mi aparatul!
— Nu.
Atunci s-a auzit soneria.
Rodica s-a oprit.
O dată.
Apoi încă o dată.
Insistent.
— Cine e?
N-am răspuns.
M-am dus la ușă și am descuiat-o.
Tata stătea în prag.
Lângă el se afla prietena mea, avocată, pe care o anunțasem înainte să vin.
Tata m-a privit câteva secunde, complet derutat.
— Ce faci tu aici? Unde e Violeta?
Rodica a intervenit imediat:
— Slavă Domnului că ai venit! Fata asta a intrat aici și—
— Tată, am spus. Înainte să asculți pe cineva, vreau să auzi ceva.
Am apăsat butonul.
Vocea Rodicăi a umplut holul.
Insultele.
Amenințările.
Felul în care vorbea despre Violeta.
Apoi propoziția care l-a făcut pe tata să închidă ochii:
„Dacă îi spui ceva, eu îi spun că iar inventezi.”
Rodica s-a apropiat de el.
— Nu înțelegi! M-a provocat! Ea a venit aici intenționat!
Tata s-a uitat la obrazul meu.
— Te-a lovit?
N-am răspuns imediat.
Nici nu mai era nevoie.
A privit-o pe Rodica.
— Și Violetei de câte ori i-ai făcut asta?
— Nu e adevărat!
— Am fotografii cu urmele de pe corpul ei, am spus. Și Violeta e acum în siguranță.
Tata s-a sprijinit o clipă de perete.
Parcă îmbătrânise într-un minut.
— Ea a încercat să-mi spună…
Am dat din cap.
— Da.
— Și eu n-am crezut-o.
Nu i-am îndulcit adevărul.
— Nu.
Rodica a început să plângă.
De data aceasta, însă, lacrimile ei nu mai schimbau nimic.
Prietena mea îi explicase deja tatălui meu, înainte să ajungă, că situația trebuia tratată serios. Au fost chemate autoritățile, iar înregistrarea, fotografiile și mărturia Violetei urmau să fie puse la dispoziție.
În seara aceea, Violeta nu s-a mai întors în casa aceea.
Nici a doua zi.
Tata a venit la apartamentul meu dimineața.
Când Violeta l-a văzut în prag, primul ei instinct a fost să se retragă.
Gestul acela l-a distrus mai mult decât orice înregistrare.
— Violeta…
— Ai venit să-mi spui că mint?
Tata și-a plecat capul.
— Nu.
Sora mea îl privea fără să se miște.
— Atunci de ce ai venit?
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Să-ți cer iertare.
Violeta n-a alergat în brațele lui.
Nu l-a iertat pe loc.
Și bine a făcut.
— Am încercat să-ți spun, tată.
— Știu.
— De multe ori.
— Știu.
— Și ai ales-o pe ea.
Tata n-a încercat să se apere.
— Da.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi Violeta a spus:
— Am nevoie de timp.
Tata a încuviințat.
— Cât ai nevoie.
Au trecut luni până când relația lor a început să se repare.
Nu prin promisiuni.
Prin fapte.
Tata a încetat să-i mai ceară Violetei să uite. A început, în schimb, să accepte că încrederea pierdută se reconstruiește încet.
Iar sora mea?
S-a mutat definitiv din casa aceea.
Și-a găsit un apartament mic, aproape de mine, și după mult timp am început să o văd din nou râzând fără să se uite imediat peste umăr.
Într-o seară am stat amândouă la bucătărie.
Violeta s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Știi ce e ciudat?
— Ce?
— Toată viața oamenii au spus că semănăm foarte mult.
Am râs.
— Și?
— N-am crezut niciodată că într-o zi asta o să mă salveze.
Am întins mâna peste masă și i-am strâns degetele.
— Nu asemănarea te-a salvat.
M-a privit.
— Atunci ce?
— Faptul că ai avut curajul să vii la mine și să spui adevărul.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a zâmbit.
Iar de data aceasta, în ochii surorii mele nu mai era frică.
Era liniște.