Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Ana s-a întors încet.
Mihai Dobre, directorul general al companiei, venea direct spre ea.
— Eu? a întrebat, surprinsă.
— Da, dumneavoastră. Ați avut interviul pentru recepție astăzi?
Ana a încuviințat.
— Și de ce plecați?
Întrebarea a făcut-o să ezite.
— Pentru că nu am primit postul.
Expresia lui Mihai s-a schimbat.
— Cum adică nu l-ați primit?
Ana nu știa ce să răspundă. În jurul lor, câțiva angajați încetiniseră, curioși.
— Mi s-a spus că experiența mea este potrivită, dar că nu mă potrivesc cu imaginea companiei.
Mihai a rămas câteva secunde tăcut.
Apoi s-a întors spre recepționistă.
— Vă rog să-i chemați pe cei care au participat la interviu.
Ana a făcut imediat un pas spre el.
— Domnule Dobre, nu este nevoie. Nu vreau să creez probleme.
— Nici nu creați. Vreau doar să înțeleg ce s-a întâmplat.
Câteva minute mai târziu, liftul s-a deschis.
Andrei și ceilalți doi membri ai echipei de recrutare au apărut în hol. Când l-au văzut pe director lângă Ana, mersul lor a devenit vizibil mai precaut.
— Ați intervievat-o pe doamna Ionescu? a întrebat Mihai.
— Da.
— Și nu a trecut interviul?
Andrei și-a îndreptat sacoul.
— Experiența dumneaei este bună, dar pentru recepție avem anumite criterii de reprezentare. Este primul contact al clienților cu firma și…
— Înțeleg, l-a întrerupt Mihai. Și ce anume din doamna Ionescu nu reprezintă compania?
Andrei a tăcut.
Ana simțea că situația devenea din ce în ce mai stânjenitoare.
— Domnule Dobre, chiar nu trebuie…
— Ba cred că trebuie, a spus el.
Apoi s-a întors către cei trei.
— Știți cine este femeia pe care tocmai ați respins-o?
Andrei a părut nedumerit.
— Lucrează în echipa de curățenie.
— Asta scrie în CV. Eu vă întreb dacă știți cine este.
Nimeni nu a răspuns.
Mihai a privit-o pe Ana.
— Acum aproximativ un an, într-o sală de ședințe de la etajul nouă, a fost găsit un plic cu cinci mii de lei. Vă amintiți?
Andrei a dat încet din cap.
— Da.
— Doamna Ionescu l-a găsit în timpul turei de noapte și l-a predat imediat agentului de securitate. Nu știa cui aparține și nu era nimeni lângă ea.
Ana și-a coborât privirea.
— Am făcut ceea ce trebuia.
— Exact.
Mihai s-a întors din nou către echipa HR.
— Iar acum două luni, fiul ei a avut o urgență medicală în timpul turei. A plecat la spital, s-a asigurat că băiatul este în afara oricărui pericol și a revenit la muncă în seara următoare.
Ana a ridicat surprinsă ochii.
— De unde știți?
— Am întrebat cine este angajata despre care șeful de tură îmi spusese că nu lipsise aproape niciodată în trei ani.
Ana nu știa ce să spună.
Mihai a continuat:
— Mai știu că salutați paznicii pe nume. Că atunci când un angajat rămâne până târziu, îl întrebați dacă mai are nevoie de ceva înainte să curățați biroul. Și că nu am primit nicio reclamație despre munca dumneavoastră în trei ani.
Andrei a încercat să intervină.
— Toate acestea sunt apreciabile, însă postul presupune și interacțiunea cu…
— Cu oamenii?
— Da.
Mihai a zâmbit foarte puțin.
— Atunci tocmai mi-ați descris motivele pentru care ar trebui angajată.
S-a făcut liniște.
Ana și-a strâns geanta la piept.
— Domnule Dobre, nu vreau un post pentru că vă este milă de mine.
Mihai s-a uitat direct la ea.
— Nici eu nu v-aș oferi unul din milă.
Apoi s-a întors spre Andrei.
— Cum s-a descurcat la întrebările profesionale?
Șeful HR a ezitat.
— Foarte bine.
— Experiența din hotel este relevantă?
— Da.
— Există vreun motiv profesional pentru care nu poate ocupa postul?
Pauză.
— Nu.
— Atunci avem răspunsul.
Mihai s-a întors către Ana.
— Postul are un salariu de șase mii de lei net, program de zi și asigurare medicală. Dacă încă îl doriți, eu cred că meritați șansa să demonstrați ce puteți.
Ochii Anei s-au umplut de lacrimi.
Dar nu a răspuns imediat.
Cu numai câteva minute înainte traversase același hol încercând să accepte că, oricât de bine s-ar fi pregătit, pentru cineva nu arătase „potrivit”.
Acum directorul general îi spunea exact contrariul.
— Îl vreau, a spus în cele din urmă. Dar vreau să-l câștig prin munca mea.
— Tocmai asta ați făcut.
Mihai i-a întins mâna.
— Bine ați venit la recepție, doamnă Ionescu.
Ana i-a strâns mâna.
Andrei stătea la câțiva metri, vizibil jenat.
Mihai s-a întors spre el.
— Și încă ceva. Vreau să revizuim criteriile de recrutare pentru posturile cu contact direct cu publicul. „Imaginea companiei” nu poate fi o formulă elegantă prin care eliminăm oameni competenți pentru că nu poartă costumul potrivit.
— Am înțeles.
— Sper.
În aceeași după-amiază, Ana a mers să-l ia pe Matei de la școală.
Băiatul a ieșit pe poartă și a observat imediat că mama lui zâmbea.
— Ai primit slujba?
Ana a râs printre lacrimi.
— Am primit-o.
Matei și-a aruncat brațele în jurul ei.
— Știam eu!
Au mers împreună până în parc și au cumpărat doi covrigi calzi.
Nu era o sărbătoare spectaculoasă.
Dar pentru Ana era suficient.
— Asta înseamnă că nu mai lucrezi noaptea? a întrebat Matei.
— Asta înseamnă că seara sunt acasă.
Chipul copilului s-a luminat.
Abia atunci Ana a înțeles că acesta era lucrul pe care și-l dorise cel mai mult.
În prima zi la recepție a venit cu douăzeci de minute mai devreme.
Costumul împrumutat fusese înlocuit cu unul simplu, cumpărat de ea. Avea emoții, dar când primul vizitator s-a apropiat de tejghea, Ana a zâmbit exact cum făcuse ani întregi în hotel.
— Bună dimineața. Cu ce vă pot ajuta?
După câteva săptămâni, nimeni nu mai vorbea despre femeia de serviciu care ajunsese la recepție.
Era pur și simplu Ana.
Femeia care știa să liniștească un client nervos, să rezolve o problemă fără scandal și să-i trateze la fel pe directorii în costume scumpe și pe curierii care intrau cu pachete în brațe.
Într-o dimineață, Mihai Dobre a trecut prin hol și s-a oprit pentru câteva secunde.
— Cum merge?
Ana a zâmbit.
— Foarte bine.
El a privit recepția aglomerată.
— Se pare că până la urmă ne-am găsit imaginea potrivită.
Ana a zâmbit.
De data aceasta știa exact ce voia să spună.
Nu costumul.
Nu pantofii.
Nu aparențele.
Ci omul din spatele lor.