Partea 2-a, continuarea poveștii
— În regulă, am spus.
Andrei a ridicat privirea, iar pe chipul lui am văzut pentru o clipă ușurare.
Probabil credea că acceptasem.
— Atunci putem vorbi cu un agent imobiliar și…
— Nu, Andrei. „În regulă” înseamnă că am înțeles.
M-am uitat pe rând la toți trei.
— Am înțeles ce reprezintă pentru voi casa asta. Și, mai ales, ce reprezint eu.
— Mamă, iar dramatizezi, interveni Radu. Noi doar încercăm să găsim o soluție bună pentru toată lumea.
— Pentru toată lumea?
Am scos cheile din geantă și le-am așezat pe masă.
— Cincisprezece ani am făcut curățenie în camerele altora. Am îngrijit bătrâni care nu-mi erau rude. Am spălat podele noaptea și am dormit câte patru-cinci ore ca să vă trimit vouă bani.
Radu își coborî privirea.
— N-am spus că nu apreciem…
— Ba tocmai asta mi-ați spus. Doar că în alte cuvinte.
Mihai se foi neliniștit.
— Mamă, eu nu vreau banii tăi. Doar am zis că o casă atât de mare nu are sens dacă noi plecăm.
M-am uitat la el.
— Știi de ce am cumpărat-o atât de mare?
N-a răspuns.
— Pentru că am fost proastă.
Andrei tresări.
— Nu vorbi așa.
— Am fost, am repetat. Pentru că după cincisprezece ani încă îmi imaginam că mă întorc și recuperăm timpul pierdut. Mi-am imaginat Crăciunuri împreună, nepoți alergând prin curte, mese de duminică…
Mi s-a frânt vocea, dar am continuat.
— Voi însă v-ați uitat la camere și ați calculat cât valorează.
— Nu este adevărat! protestă Radu.
— Atunci spune-mi că nu ați discutat înainte despre vânzarea casei.
Tăcere.
M-am întors spre Andrei.
— A cui a fost ideea?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
După câteva secunde, Radu răspunse:
— Tata a zis că ar fi mai logic.
Am simțit ceva aproape straniu.
Nu furie.
Eliberare.
Andrei, bărbatul care timp de douăzeci de ani nu găsise nicio soluție ca să plecăm din apartamentul mamei lui, găsise imediat o soluție pentru casa cumpărată de mine.
S-o vândă.
— Perfect, am spus. Atunci am și eu o soluție.
Toți trei mă priveau.
— Casa nu se vinde.
Andrei se încruntă.
— Nu poți decide singură.
— Ba pot. Este cumpărată exclusiv din banii mei și este proprietatea mea.
— Dar suntem căsătoriți!
— Și cincisprezece ani cât am muncit singură în Portugalia tot căsătoriți eram.
N-a mai spus nimic.
M-am întors spre băieți.
— Iar voi aveți treizeci și doi și douăzeci și opt de ani. Dacă vreți să locuiți separat, foarte bine. Chiar cred că trebuie s-o faceți.
Radu se încruntă.
— Adică ne dai afară?
— Nu vă dau afară. Vă dau exact independența despre care tocmai mi-ați vorbit.
— Și cu banii?
Întrebarea lui Radu a venit atât de repede încât aproape m-a făcut să râd.
— Care bani?
— Ai spus că mai ai economii.
Atunci am știut că luasem decizia corectă.
— Economiile mele rămân ale mele.
— Mamă…
— Nu. De azi înainte, fiecare dintre noi își plătește propria viață.
Mihai mă privea de parcă nu mă mai recunoștea.
Poate chiar nu mă recunoștea.
Ei o cunoșteau pe mama care spunea întotdeauna „lasă că rezolv eu”.
Mama care trimitea bani.
Mama care renunța.
Femeia din fața lor era alta.
Radu a plecat primul, furios.
Mihai a rămas câteva minute în curte, apoi a venit și m-a îmbrățișat stângaci.
— Nu am vrut să sune așa, mamă.
— Știu.
— Ești supărată pe mine?
— Sunt dezamăgită. E diferit.
A plecat fără să mai spună nimic.
Am rămas cu Andrei.
Soarele cobora peste grădina pentru care muncisem cincisprezece ani.
— Și acum? întrebă el.
M-am întors spre el.
— Acum trebuie să vorbim despre noi.
— Ce înseamnă asta?
— Că vreau să divorțez.
A rămas nemișcat.
— Pentru o discuție despre o casă?
Am clătinat din cap.
— Nu divorțez pentru casă. Casa doar m-a făcut să văd totul mai limpede.
M-am apropiat de fereastră.
— Douăzeci de ani am locuit cu mama ta pentru că ție îți era comod. Apoi cincisprezece ani am muncit departe de copiii mei, în timp ce tu ai rămas aici. Iar când m-am întors cu singurul lucru pe care mi l-am dorit toată viața, primul tău gând a fost cum să-l vindem.
— Am vrut să-i ajutăm pe copii.
— Eu i-am ajutat cincisprezece ani.
L-am privit drept în ochi.
— Acum vreau să mă ajut și pe mine.
Andrei a încercat zile întregi să mă răzgândească.
A intervenit și mama lui.
— După atâția ani îți abandonezi familia? m-a întrebat indignată.
Altădată cuvintele ei m-ar fi făcut să plâng.
Acum nu mai aveau nicio putere.
— Nu abandonez pe nimeni, doamnă Elena. Doar nu mai locuiesc după regulile dumneavoastră.
Pentru prima dată, ea nu mai avea avantajul acoperișului deasupra capului meu.
Aveam propriul acoperiș.
Divorțul n-a fost ușor.
Nici relația cu băieții.
Radu s-a mutat cu doi prieteni și, pentru prima dată, a început să înțeleagă cât costă chiria, facturile și mâncarea.
Mihai și-a găsit un serviciu mai bun și s-a mutat singur câteva luni mai târziu.
La început mă sunau mai rar.
Apoi, încet, lucrurile s-au schimbat.
Nu le-am închis ușa.
Doar portofelul.
Aproape un an mai târziu, într-o duminică, au venit amândoi la mine.
Radu avea în mână o cutie cu prăjituri. Mihai adusese o plantă pentru grădină.
Am mâncat pe terasă.
La un moment dat, Radu s-a uitat spre casă.
— Mamă…
— Da?
— Mai ții minte ce ți-am spus când ai cumpărat-o?
Cum aș fi putut să uit?
— Îmi amintesc.
Și-a coborât privirea.
— Am fost niște proști.
Mihai a dat încet din cap.
— Eram atât de obișnuiți să ne trimiți bani, încât nu ne-am mai întrebat ce te costă pe tine.
Nu le-am spus imediat că îi iert.
Unele răni nu dispar pentru că cineva spune „îmi pare rău”.
Dar m-am ridicat și i-am îmbrățișat.
Era suficient pentru început.
Casa mea s-a schimbat și ea.
Am plantat trandafiri și doi pomi fructiferi. Mi-am cumpărat un câine. Într-una dintre camere mi-am făcut un mic atelier și am început din nou să pictez, ceva ce abandonasem când eram foarte tânără.
Într-o seară stăteam pe terasă și priveam luminile aprinzându-se prin casele vecinilor.
Aveam cincizeci și șapte de ani.
Eram divorțată.
Copiii mei aveau propriile vieți.
Iar casa era, într-adevăr, mare pentru o singură femeie.
Am zâmbit când m-am gândit la asta.
Pentru că după o viață întreagă în care mi se spusese cât spațiu să ocup, cât să cer și cât să sacrific, nu mai conta dacă aveam nevoie de toate camerele.
Pentru prima dată, aveam suficient loc și pentru mine.