Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adrian a rămas singur în dormitor, privind ușa închisă.
Pentru prima dată după ani întregi, bărbatul care fusese convins că are totul sub control nu mai știa absolut nimic despre femeia cu care trăia.
Și nici nu bănuia ce hotărâre luase Marina cu mult înainte ca el să vadă acel mesaj. Adrian a rămas în dormitor câteva minute, fără să se miște.
„De aproape un an.”
Cuvintele Marinei îi răsunau în minte.
Un an în care el fusese convins că ascunsese totul perfect. Un an în care intrase în casă după întâlnirile cu Laura, își sărutase copiii și se purtase ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Iar Marina știa.
Mai rău, în timp ce el se felicita pentru cât de bine își ascundea aventura, ea încetase să-l mai aștepte.
Când Marina s-a întors acasă, era aproape miezul nopții. Adrian o aștepta în sufragerie.
— Trebuie să vorbim.
— Știu.
Marina și-a lăsat geanta și s-a așezat în fața lui.
— Cine este? a întrebat Adrian.
— Un om pe care l-am cunoscut acum câteva luni.
— Te-ai întâlnit cu el?
Marina a făcut o pauză.
— Da.
Adrian s-a ridicat brusc.
— Deci chiar m-ai înșelat!
Ea l-a privit aproape uimită.
— Acum înțelegi cum se simte?
— Nu compara! a izbucnit el. Ce a fost între mine și Laura s-a terminat. A fost o greșeală.
— O greșeală care a durat luni întregi?
Adrian a tăcut.
— Eu n-am vrut niciodată să ne despărțim, a spus el după câteva secunde. N-am vrut să distrug familia.
— Atunci n-ar fi trebuit să faci lucrurile care o distrug.
Replica l-a redus la tăcere.
Marina nu ridica vocea. Tocmai calmul ei îl neliniștea.
— Ai știut și nu mi-ai spus nimic… De ce?
— Pentru că am așteptat.
— Ce?
— Să-mi spui tu.
Adrian și-a coborât privirea.
— În fiecare seară în care veneai acasă, mă gândeam că poate azi vei avea curajul să recunoști. Dar tu intrai pe ușă, mă întrebai ce avem de mâncare și continuai să mă minți.
— Marina…
— Și după aceea ai început să mă critici. Că sunt obosită. Că nu mai arăt ca înainte. Că nu mai sunt suficient de atentă cu tine. În timp ce eu aveam serviciu, doi copii și o casă de care mă ocupam aproape singură.
Adrian și-a dus mâinile la tâmple.
Pentru prima dată, toate justificările lui păreau ridicole chiar și pentru el.
— A fost răzbunare? a întrebat.
Marina a clătinat din cap.
— Nu. Dacă voiam să mă răzbun, îți spuneam imediat. Făceam scandal. O sunam pe Laura. Le spuneam tuturor.
— Atunci de ce?
Marina a ezitat.
— Pentru că într-o zi cineva m-a întrebat dacă sunt bine. Atât. Și mi-am dat seama că propriul meu soț nu mă mai întrebase asta de foarte mult timp.
Adrian a rămas nemișcat.
— M-a ascultat. M-a făcut să-mi amintesc că sunt femeie, nu doar mama copiilor tăi, omul care plătește facturile și îți pregătește cina.
— Și îl iubești?
— Nu știu.
Răspunsul păru să-l surprindă.
— Atunci putem repara lucrurile.
Marina îl privi trist.
— Tot nu înțelegi.
— Ce să înțeleg?
— Că problema nu este celălalt bărbat.
Se lăsă tăcerea.
— Problema suntem noi, Adrian. Sau, mai exact, ceea ce a mai rămas din noi.
El se așeză din nou.
— Avem treisprezece ani împreună. Avem copii. O casă. Nu poți arunca totul pentru…
— Eu arunc totul?
Marina îl întrerupsese pentru prima dată.
— Tu ai început să arunci bucăți din căsnicia asta cu mult înaintea mea. Doar că erai convins că eu voi rămâne aici să le strâng.
Adrian n-a mai avut ce să spună.
În noaptea aceea au dormit în camere separate.
Au urmat câteva săptămâni grele. Adrian a încercat să schimbe totul dintr-odată. Venea devreme acasă, gătea, se ocupa de copii, îi cumpăra Marinei flori.
Dar fiecare gest părea să vină prea târziu.
Într-o seară, a găsit pe masă câteva documente.
— Ce sunt astea?
— Actele pentru divorț.
Adrian s-a uitat la ea de parcă ar fi auzit greșit.
— Vorbești serios?
— Da.
— Din cauza lui?
— Nu.
Marina și-a apropiat scaunul.
— Din cauza noastră. Eu nu vreau să trec dintr-o relație direct în alta. Nici măcar nu știu dacă omul acela va rămâne în viața mea. Dar știu că nu mai vreau să rămân în căsnicia asta doar fiindcă mi-e frică să plec.
— Putem merge la terapie.
— Ar fi trebuit să-mi propui asta când îți spuneam că sunt epuizată și singură, nu după ce ai descoperit că aș putea trăi fără tine.
Adrian a lăsat actele jos.
Atunci a înțeles.
Nu pierdea o competiție în fața altui bărbat.
O pierduse pe Marina cu mult înainte.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu. Au stabilit împreună cum se vor ocupa de copii și au încercat să nu-i transforme în arme într-un război care nu le aparținea.
Pentru Marina, începutul nu a fost spectaculos.
Nu s-a mutat imediat cu altcineva și nici nu și-a construit peste noapte o viață perfectă.
Și-a luat un apartament mai mic. Și-a păstrat serviciul. A început să-și organizeze timpul astfel încât să existe din nou și pentru ea însăși.
Uneori îi era greu.
Dar era liniște.
Iar liniștea aceea valora mai mult decât toate aparențele unei familii perfecte.
Adrian, în schimb, a descoperit cât de goală putea deveni casa în zilele în care copiii erau la Marina.
A încercat să reia legătura cu Laura, dar ceea ce fusese cândva o evadare nu mai avea același farmec.
Din când în când îi scria Marinei.
„Îmi pare rău.”
„Dacă aș putea întoarce timpul…”
Ea nu-i răspundea la asemenea mesaje.
Răspundea doar când era vorba despre copii.
Într-o după-amiază, Adrian a venit să-i ia. Marina a deschis ușa zâmbind. Purta blugi, o cămașă simplă și avea părul prins neglijent.
Nu era aranjată pentru nimeni.
Și totuși, Adrian nu și-o amintea atât de luminoasă.
— Ești bine? a întrebat-o.
Marina a zâmbit.
— Da. Chiar sunt.
Copiii au coborât în fugă, iar Adrian a plecat cu ei.
În mașină, înainte să pornească, a privit pentru o clipă spre fereastra apartamentului ei.
Abia atunci a înțeles ceva ce refuzase mult timp să accepte.
Nu aventura Marinei îi distrusese căsnicia.
Și nici mesajul pe care îl văzuse în acea seară.
Totul începuse cu mult înainte, în fiecare zi în care el alesese să mintă și fusese convins că femeia de lângă el îl va aștepta indiferent ce face.
Marina nu-l așteptase.
La un moment dat, pur și simplu învățase să meargă mai departe.