Din locul în care mă aflam, nu îl puteam vedea bine pe Mihai. Auzeam însă fiecare cuvânt.
— Nu trebuia să vii aici, spunea el pe un ton pe care nu i-l mai auzisem niciodată.
Vocea lui nu mai era caldă și liniștitoare.
Era rece.
— Trebuia să mă asigur că totul merge conform planului, i-a răspuns un alt bărbat.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Femeia are bani? a întrebat necunoscutul.
A urmat o tăcere.
Apoi am auzit răspunsul lui Mihai:
— Are. Dar nu te grăbi. Mâine pleacă și încă nu am obținut ce trebuie.
Pentru câteva secunde n-am mai putut respira.
„Femeia.”
Eu eram femeia despre care vorbeau.
Am vrut să mă conving că înțelesesem greșit, dar următoarele cuvinte mi-au spulberat orice îndoială.
— Ai aflat unde ține cardurile și actele?
Picioarele au început să-mi tremure.
Cu o zi înainte, Mihai mă întrebase, aparent nevinovat, dacă îmi țineam pașaportul în seiful hotelului. Îmi spusese că în oraș existau hoți de buzunare și că era îngrijorat pentru mine.
Eu îi mulțumisem pentru grijă.
Acum înțelegeam.
M-am retras încet, încercând să nu fac niciun zgomot.
Atunci am lovit cu geanta marginea unei mese metalice.
Zgomotul mi s-a părut asurzitor.
Conversația s-a oprit.
— Cine e acolo?
Era vocea lui Mihai.
Am fugit.
N-am mai stat să mă gândesc la vârsta mea, la geanta lăsată lângă masă sau la faptul că restaurantul îmi era complet necunoscut.
Am fugit spre sala principală.
În spatele meu am auzit pași.
— Elena! Stai!
Nu m-am oprit.
Am ajuns lângă recepția restaurantului și m-am apropiat de angajatul care îl salutase pe Mihai la intrare.
— Vă rog, chemați poliția!
Bărbatul s-a uitat nedumerit la mine.
— Doamnă, ce s-a întâmplat?
În acel moment a apărut Mihai.
Zâmbea.
Dar acum îi vedeam zâmbetul cu totul diferit.
— Este o neînțelegere, a spus el. Prietena mea s-a speriat.
— Nu sunt prietena lui! am strigat. Vă rog să nu mă lăsați să plec cu el!
Angajatul s-a așezat imediat între noi.
Mihai și-a pierdut zâmbetul.
— Elena, faci o scenă inutilă.
— Atunci așteptăm poliția și le explici lor.
S-a uitat câteva secunde la mine.
Apoi s-a întors și a plecat.
Atunci am știut că avusesem dreptate să mă tem.
Poliția a venit la scurt timp. Le-am povestit tot ce auzisem și le-am arătat fotografiile și mesajele pe care le aveam de la Mihai.
Când le-am spus numele complet pe care mi-l dăduse, unul dintre polițiști a ridicat sprâncenele.
Numele era fals.
Mai târziu aveam să aflu că bărbatul pe care îl cunoscusem nu se numea Mihai și nici nu era văduv.
Fusese implicat în mai multe cazuri în care femei singure, aflate în vacanță, fuseseră convinse să-i ofere bani sau informații bancare.
Unele dintre ele pierduseră economii strânse într-o viață.
În acea noapte m-am întors la hotel însoțită de un polițist.
Mi-am schimbat camera și am sunat-o pe fiica mea.
Când i-am auzit vocea, am început să plâng.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
I-am povestit tot.
Mă așteptam să mă certe. Să-mi spună că fusesem naivă și că la vârsta mea ar fi trebuit să fiu mai prudentă.
Dar ea a tăcut câteva secunde și apoi mi-a spus:
— Mamă, vreau să mă asculți. Faptul că ai avut încredere într-un om nu înseamnă că ai greșit dorindu-ți să fii fericită. El a greșit folosindu-se de încrederea ta.
Cuvintele ei au rămas cu mine.
A doua zi trebuia să mă întorc în România.
Dimineața, însă, mi-am privit valiza și am luat o decizie.
Nu aveam să plec mai devreme.
Nu aveam să-i permit acelui om să transforme prima mea călătorie singură într-o amintire dominată doar de frică.
Mi-am petrecut ultima zi plimbându-mă prin oraș.
Singură.
Am mâncat într-o cafenea mică, am cumpărat o carte și am stat aproape o oră pe o bancă, privind oamenii care treceau.
Și am înțeles ceva.
Promisiunea mea de a spune „da” vieții nu fusese greșită.
Doar că uitasem că uneori trebuie să spui și „nu”.
Nu oamenilor noi.
Nu iubirii.
Nu fericirii.
Ci celor care îți cer să ignori vocea aceea mică din interior care îți spune că ceva nu este în regulă.
Au trecut câteva luni de atunci.
Nu am renunțat la călătorii.
Și, spre disperarea fiicei mele, nici la întâlniri.
Doar că acum sunt mai atentă.
Prima întâlnire este întotdeauna într-un loc public. Cineva apropiat știe unde mă aflu. Iar dacă ceva mi se pare suspect, nu mai încerc să-mi spun că „probabil exagerez”.
La 67 de ani am învățat o lecție pe care ar fi trebuit poate să o învăț mult mai devreme:
Prudența nu înseamnă să renunți la viață.
Înseamnă să ai grijă de tine în timp ce o trăiești.
Iar dacă mă întrebați dacă o femeie de 67 de ani are dreptul să iubească din nou, răspunsul meu este simplu:
Da.
La 67 de ani.
La 77.
Sau la 87.
Fericirea nu are termen de expirare.