Raluca a tăcut o secundă.
— Ești sigur?
M-am uitat la mama.
Tremura, dar nu de frig. Privea drept înainte, cu aceeași demnitate cu care suportase întreaga scenă.
— Sunt sigur.
— Atunci procedăm conform documentelor semnate.
Am închis.
Cătălin râdea încă.
— Ce documente?
— Cele pe care ar fi trebuit să le citești mai atent.
Am urcat la volan și am plecat.
În mașină, mama nu a spus nimic câteva minute.
— Îmi pare rău, a murmurat în cele din urmă.
Am tras pe dreapta.
— Mamă, nu mai spune asta.
— Știu cât ai ținut la ea.
— Am ținut la cine credeam că este.
Elena s-a uitat spre mine.
— Și acum ce se întâmplă?
— Acum se întâmplă doar ceea ce familia Marinescu a acceptat deja prin contract.
Asta era partea pe care Cătălin nu o înțelesese niciodată.
Carpathia Capital nu deținea compania lui. Însă îi acordase finanțările care o ținuseră în viață în ultimul an și jumătate.
Creditele aveau garanții.
Participații.
Clădiri.
Acțiuni.
Și, mai important, clauze care permiteau retragerea facilităților neutilizate și executarea anumitor garanții dacă firma încălca obligațiile financiare asumate.
Nu puteam distruge legal o companie doar pentru că proprietarul ei îmi umilise mama.
Și nici nu intenționam.
Dar nu mai aveam nicio obligație să-i oferim protecția suplimentară pe care se obișnuise s-o primească.
În acea seară, echipa juridică a transmis notificările care erau deja pregătite din cauza problemelor financiare descoperite în ultimele săptămâni.
Carpathia nu mai prelungea linia suplimentară de finanțare.
Orice nouă facilitate era suspendată.
Iar administratorii trebuiau să prezinte documentele cerute privind câteva transferuri neclare între firmele grupului.
La 22:17 m-a sunat Vanessa.
N-am răspuns.
La 22:23, din nou.
Apoi Cătălin.
Apoi directorul financiar al companiei.
La 23:06, Raluca mi-a trimis un singur mesaj:
„Au primit notificările.”
Dimineața următoare, Cătălin era în holul clădirii în care se afla sediul Carpathia Capital.
Nu mai râdea.
Am coborât împreună cu mama.
Când a văzut-o, s-a uitat lung la ea.
— Dumneavoastră?
Elena purta pantaloni simpli, un palton bleumarin și aceeași geantă veche pe care o avea de ani întregi.
— Bună dimineața, domnule Marinescu.
— Cine sunteți?
Mama mea i-a întins mâna.
— Elena Dumitrescu. Fondatoarea Carpathia Capital.
Cătălin nu i-a strâns-o.
S-a uitat la mine.
— E o glumă?
— Nu.
— Mi-ai spus că lucrezi pentru fond.
— Lucrez pentru fond.
— Ești proprietarul?
— Nu. Mama este acționarul principal. Eu conduc partea de investiții.
Fața lui s-a schimbat.
— Deci tot timpul…
— Tot timpul ai presupus.
Cătălin și-a apropiat vocea.
— Ascultă-mă. Ce s-a întâmplat ieri a fost o glumă proastă. Vanessa a băut. Oamenii s-au luat cu valul.
Mama l-a privit calm.
— Și dumneavoastră?
— Poftim?
— Și dumneavoastră v-ați „luat cu valul” când ați râs?
Nu a răspuns.
Raluca a apărut din lift.
— Sala este pregătită.
Întâlnirea a durat aproape trei ore.
Nu a fost răzbunarea spectaculoasă pe care probabil și-o imagina Cătălin.
A fost mai simplu.
Și mai serios.
Directorul financiar al familiei Marinescu a recunoscut că firma avea probleme de lichiditate. Fără noua finanțare pe care Cătălin o considera deja garantată, trebuiau să vândă active și să renegocieze datorii.
— Daniel, a spus el la un moment dat, putem rezolva asta.
— Problemele companiei tale se pot rezolva dacă cifrele permit.
— Știi la ce mă refer.
— Nunta nu mai este negociabilă.
A rămas tăcut.
Două zile mai târziu, Vanessa a venit singură la mine.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce anume?
A început să plângă.
— Pentru tot.
— Ai fi făcut același lucru dacă mama mea chiar ar fi fost săracă?
Întrebarea a oprit-o.
N-a răspuns.
Și acela a fost răspunsul de care aveam nevoie.
Nu conta că aflase cine era mama.
Conta cine fusese Vanessa atunci când crezuse că Elena nu era nimeni.
— Îți doresc bine, i-am spus. Dar între noi s-a terminat.
Familia Marinescu nu și-a pierdut „imperiul” până la răsărit.
Viața reală nu funcționează așa.
Însă în lunile următoare au fost obligați să vândă domeniul unde trebuia să aibă loc nunta și două proprietăți comerciale pentru a-și reduce datoriile. Cătălin a pierdut controlul absolut asupra companiei după intrarea unui nou investitor.
Afacerea a supraviețuit.
Imperiul lui personal, nu.
Într-o duminică, am dus-o pe mama la prânz.
Purta din nou rochia gri.
— Serios? am întrebat.
A zâmbit.
— Îmi place rochia asta.
— După tot ce s-a întâmplat?
— Rochia nu mi-a făcut nimic.
Am râs.
Apoi am înțeles ceva ce ea știa de mult.
Mama nu se îmbrăca modest ca să ascundă cât de bogată era.
Pur și simplu nu avea nevoie ca hainele, mașina sau casa ei să le spună celorlalți cât valorează.
La plecare, am întrebat-o de ce nu îi răspunsese lui Cătălin în ziua nunții.
— Pentru că voiam să văd ce faci tu, mi-a spus.
— Și?
Mi-a luat brațul.
— Ai ales bine.
Am crezut că se referea la telefonul dat Ralucăi.
Dar a clătinat din cap.
— Nu, Daniel. Ai ales bine înainte de asta.
— Când?
— Când te-ai pus între mine și furtun.
Atunci am înțeles.
Banii salvaseră multe afaceri în viața noastră.
Dar în după-amiaza aceea nu banii îmi arătaseră adevărul despre familia în care eram pe punctul să intru.
Fusese felul în care îi trataseră pe cineva despre care erau convinși că nu avea nimic să le ofere.