Partea a 2-a – Continuarea poveștii Aerul rece al serii i-a lovit obrajii Elenei în clipa în care a ieșit din bloc.
Nu s-a uitat înapoi. Ținea geanta lipită de piept, iar în ea era plicul primit în dimineața aceea de la notar.
În timp ce Radu și Mariana erau convinși că va reveni până dimineață, ea a luat un taxi și i-a dat șoferului adresa unui mic hotel din apropierea Gării de Nord.
Toată noaptea nu a dormit aproape deloc. Nu din cauza fricii.
Ci pentru că trebuia să ia cea mai importantă decizie din viața ei.
A doua zi dimineață s-a întors la biroul notarului.
— Sunteți sigură că doriți să acceptați întreaga moștenire? a întrebat acesta.
— Da.
Notarul i-a întins ultimele documente.
— Unchiul dumneavoastră, Mihai Stoica, v-a lăsat toate economiile lui, casa din Brașov și investițiile pe care le-a avut. Valoarea totală depășește patru sute de mii de euro.
Elena a închis ochii pentru câteva secunde.
Nu pentru bani.
Ci pentru că înțelesese ceva.
Dacă ar fi tăcut încă o zi…
Dacă ar fi acceptat încă o umilință…
Ar fi rămas prizoniera acelei case.
Acum nu mai depindea de nimeni.
În aceeași săptămână și-a cumpărat un apartament luminos într-un cartier liniștit din București.
Era prima locuință care îi aparținea cu adevărat.
Și-a găsit un nou loc de muncă la o editură, unde experiența ei era apreciată, nu batjocorită.
Între timp, în apartamentul Marianei, lucrurile luaseră o întorsătură neașteptată.
Radu nu știa să gătească.
Nu știa să spele.
Nu știa nici măcar unde ținea Elena facturile.
După numai câteva zile, mama lui a început să se plângă.
— Parcă nici mâncarea nu mai are gust…
— De ce nu răspunde femeia aceea la telefon?
Radu a încercat să o sune de zeci de ori.
Telefon închis.
I-a scris mesaje.
Niciun răspuns.
Abia după două săptămâni a aflat întâmplător adevărul.
Un fost coleg al Elenei, care fusese prezent la notar ca martor, l-a întâlnit într-o cafenea.
— Îmi pare rău pentru voi… dar bănuiesc că acum vă mutați într-o casă mai mare.
Radu l-a privit nedumerit.
— Despre ce vorbești?
— Nu ți-a spus Elena? Unchiul ei i-a lăsat o avere. Toată lumea vorbește despre asta.
Cana de cafea i-a rămas suspendată în aer.
— Ce… avere?
— Peste patru sute de mii de euro. Și încă o casă la Brașov.
Radu a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
În aceeași seară a bătut disperat la ușa noului apartament al Elenei.
Ea a deschis.
Era îmbrăcată simplu, cu un pulover bordo și blugi.
În spatele ei se vedea un apartament cald, liniștit și plin de flori.
Nu mai exista nicio urmă din femeia speriată care plecase cu valiza.
— Elena… trebuie să vorbim.
— Despre ce?
— Am greșit.
Ea a zâmbit trist.
— Ai observat asta abia acum?
— Mama m-a influențat. Am fost prost. Hai să începem din nou.
Elena l-a privit câteva clipe.
— Știi ce mă doare cel mai tare?
El a tăcut.
— Că ai venit după ce ai aflat ce am moștenit. Nu după ce ai înțeles cât m-ai umilit.
Fața lui s-a albit.
— Nu este adevărat…
— Ba da.
A scos din sertar copia testamentului și i-a întins-o.
— Vezi hârtia asta?
El a dat încet din cap.
— Dacă în seara aceea ai fi ales să mă întrebi unde fusesem, în loc să arunci farfuria și să mă dai afară, astăzi am fi avut împreună o casă frumoasă și o viață liniștită.
A făcut o scurtă pauză.
— Dar tu ai ales să mă umilești.
Așa că eu am ales să plec.
Radu a rămas cu privirea în pământ.
Nu mai avea nimic de spus.
Elena a închis ușa încet.
Fără furie.
Fără răzbunare.
Doar cu liniștea omului care nu mai are nimic de demonstrat.
Câteva luni mai târziu, actele de divorț au fost pronunțate.
Mariana a rămas singură cu fiul pe care îl transformase într-un bărbat incapabil să-și prețuiască propria familie.
Iar Elena, într-o dimineață de primăvară, a deschis larg ferestrele noului ei apartament.
Soarele îi lumina sufrageria.
Pe masă era o cană de cafea și un buchet de lalele.
Și-a amintit atunci de vorbele Marianei:
— „Femeile ca tine n-au unde să plece.”
A zâmbit.
Avea dreptate doar într-un singur lucru.
Nu mai pleca nicăieri.
Pentru că, în sfârșit, ajunsese acasă.