Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât era să scap telefonul din palmă.
Dincolo de ușă, Marcus lovea din ce în ce mai puternic.
— Deschide! Ai auzit?!
Nu i-am răspuns.
Am rămas lipită de perete, încercând să-mi controlez respirația.
— Jan… grăbește-te…
— Sunt aproape, mi-a spus el. Nu ieși de acolo. Am sunat deja la 112.
În clipa aceea am auzit încă o lovitură.
Lemnul a trosnit.
Am închis ochii.
Dacă ușa ceda, nu mai aveam unde să fug.
— Livia! a urlat Marcus. Crezi că te salvează cineva?
Nu am răspuns.
Apoi s-a auzit soneria.
O dată.
De două ori.
Marcus a înjurat și s-a îndepărtat de baie.
Am auzit pași grăbiți spre hol.
Vocea lui Jan s-a auzit prin ușa apartamentului.
— Deschide imediat!
— Pleacă de aici! a răcnit Marcus.
În următoarea clipă s-a auzit o altă voce.
Calmă.
Autoritară.
— Poliția! Deschideți ușa!
S-a făcut liniște.
Câteva secunde mai târziu, ușa apartamentului s-a deschis.
Am auzit mai multe voci.
Pași.
Întrebări.
Apoi cineva a bătut încet în ușa băii.
— Doamnă, sunt agentul de poliție. Sunteți în siguranță. Puteți deschide.
Am rămas nemișcată câteva clipe.
Abia când am auzit din nou vocea lui Jan am avut curajul să trag zăvorul.
Ușa s-a deschis încet.
Doi polițiști se aflau pe hol.
Lângă ei era Jan.
Marcus stătea câțiva metri mai încolo, cu mâinile pe lângă corp și privirea în pământ.
Nu mai țipa.
Nu mai amenința.
Unul dintre agenți m-a întrebat dacă vreau să depun plângere.
M-am uitat spre ușa băii, încă zgâriată și crăpată de lovituri.
Apoi spre încheietura mea, unde începea să apară o urmă vineție.
— Da, am răspuns.
Pentru prima dată.
Da.
În mai puțin de o oră, Marcus părăsea apartamentul împreună cu polițiștii.
Nu s-a uitat nici măcar o dată spre mine.
După ce ușa s-a închis, apartamentul a devenit neașteptat de liniștit.
Jan m-a privit.
— Ai unde să mergi?
Am dat încet din cap.
— Da.
Dar nu mă mai întorc aici.
În dimineața următoare mi-am strâns lucrurile.
Nu multe.
Doar hainele, actele, câteva fotografii și lucrurile fără de care simțeam că nu mai sunt eu.
Când am ieșit pe ușa apartamentului, nu am simțit că pierd o casă.
Am simțit că las în urmă o frică pe care o purtasem prea mulți ani.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, am înțeles că liniștea valorează mai mult decât orice căsnicie în care trebuie să trăiești cu teamă.