Nu mi-aș fi imaginat niciodată că o dimineață obișnuită avea să-mi schimbe pentru totdeauna felul în care priveam propria viață.
Un huruit puternic de motoare m-a trezit înainte să apuc să-mi beau cafeaua. Am crezut că vreun camion greu încerca să treacă pe ulița îngustă și se împotmolise.
Am ieșit în grabă pe prispă, încă în papuci.
Când am ridicat privirea spre poartă, am rămas fără cuvinte.
În fața casei era o camionetă încărcată cu grinzi și scânduri. În urma ei a sosit încă una, apoi alta, până când ulița s-a umplut de vehicule.
Nu înțelegeam ce se întâmpla.
Ușile mașinilor s-au deschis una câte una.
Prima a coborât Sorina, urmată de Ileana, Geta, Camelia și, la scurt timp, toate celelalte fete ale mele.
În doar câteva minute, curtea care fusese atât de tăcută în ultimii ani s-a umplut de glasuri, râsete și copii alergând printre pomii din livadă.
Sorina a venit direct spre mine și m-a strâns în brațe.
— Tată, dacă tu nu mai poți ajunge atât de des la noi, atunci venim noi la tine.
Apoi mi-a așezat o cheie în palmă.
Am privit-o nedumerit.
— Ce înseamnă asta?
A zâmbit.
— Este cheia casei pe care ți-am pregătit-o.
Am crezut că încearcă să mă surprindă cu o glumă.
Însă, în aceeași clipă, oamenii au început să descarce materialele de construcție.
Au sosit meșteri, iar ginerii mei au scos uneltele din portbagaje.
Fetele și-au suflecat mânecile și s-au apucat imediat de treabă.
Sorina discuta planurile cu echipa de constructori.
Camelia verifica măsurătorile.
Ileana se ocupa de materiale.
Celelalte alergau dintr-o parte în alta, pregătind tot ce era nevoie.
Eu priveam scena fără să pot înțelege.
— Cum ați reușit să faceți toate acestea?
Geta a râs.
— De ani buni fiecare dintre noi a pus bani deoparte. Ne-am promis că, atunci când vei avea nevoie de ajutor, nu vei fi niciodată singur.
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le mai pot opri.
După câteva zile, la poartă a apărut și vecinul Gheorghe.
A rămas mult timp privind în tăcere casa care prindea contur și pe cele opt fete lucrând împreună cu familiile lor.
Și-a scos încet șapca.
— Ștefane… trebuie să recunosc că am greșit.
L-am privit fără să spun nimic.
— Toată viața am spus că numai băiatul rămâne lângă părinți și că fetele pleacă. Eu am un fiu și de aproape doi ani nu mi-a mai trecut pragul. Tu ai opt fete și toate au venit când ai avut nevoie de ele.
Mi-a întins mâna.
Am strâns-o cu emoție.
Nu mai era nevoie de alte explicații.
După puțin mai mult de o săptămână, noua casă era gata.
Nu era mare, dar era luminoasă, primitoare și plină de căldură.
Deasupra intrării era prinsă o plăcuță din lemn.
Sorina m-a rugat să citesc ce scria pe ea.
Mi-am pus ochelarii și, cu glasul tremurat, am rostit cuvintele:
„Casa lui Ștefan, construită din iubirea celor opt fiice ale sale.”
Am ridicat instinctiv privirea spre cer.
— Ano… ai avut dreptate. N-am fost niciodată lipsit de noroc.
Când am intrat, am observat pe perete un calendar mare.
Fiecare sfârșit de săptămână era notat cu alt nume.
Sorina.
Ileana.
Geta.
Camelia.
Și toate celelalte.
Le-am privit întrebător.
Sorina a zâmbit.
— Așa ne-am organizat. În fiecare weekend va veni alta dintre noi. N-o să mai fii niciodată singur.
Am închis ochii pentru o clipă.
Ani întregi auzisem oameni spunând că un bărbat fără băieți este lipsit de sprijin la bătrânețe.
În ziua aceea am înțeles cât de greșită fusese această judecată.
Adevărata bogăție nu stă în faptul că ai fii sau fiice, ci în iubirea și valorile pe care le-ai sădit în copiii tăi. Iar eu primisem cel mai de preț dar: opt suflete care au transformat o casă într-un adevărat cămin și bătrânețea mea într-o viață plină de dragoste.