Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, Mihai și cu mine ne-am așezat la masă cu un caiet.
Nu voiam să ne pedepsim copiii și nici să ne aruncăm economiile doar ca să demonstrăm ceva.
Am făcut exact ce spuseseră ei.
Ne-am gândit la viitor.
Am separat banii de care aveam nevoie pentru cheltuielile obișnuite, sănătate și urgențe.
Apoi Mihai a adus vorba despre garsonieră.
O cumpăraserăm cu mulți ani în urmă și o închiriam.
— Mai vrei să ne ocupăm de ea la 75 de ani? m-a întrebat.
— Nu prea.
— Atunci o vindem.
— Și banii?
— O parte rămâne la noi.
Am înțeles că mai avea ceva de spus.
— Și cealaltă?
Cu ani în urmă îi povestisem despre profesoara care îmi cumpărase manualele într-o perioadă în care părinții mei nu avuseseră bani.
Mihai își amintea.
Am decis ca o parte din suma obținută să meargă către un program care sprijinea educația copiilor din familii cu venituri mici.
Nu am vândut casa.
Nu ne-am golit conturile.
Nu ne-am pus bătrânețea în pericol.
Am vândut doar un bun pe care nu mai voiam să-l administrăm și am decis singuri ce facem cu banii.
Radu a aflat înainte să apucăm noi să le spunem.
M-a sunat.
Nici nu m-a salutat.
— Mamă, ce a făcut tata?!
— Ce anume?
— Ați vândut garsoniera?
— Da.
— Fără să ne spuneți?
— Da.
— Dar garsoniera trebuia să rămână nouă!
M-am uitat spre Mihai.
Era lângă mine.
— Cine ți-a spus asta?
— Nimeni, dar era evident.
— Pentru mine nu era.
— Mamă, vorbim de o proprietate în București!
— Știu foarte bine despre ce vorbim. Am cumpărat-o.
A tăcut.
— Unde sunt banii?
Întrebarea aceea m-a deranjat mai mult decât prima.
— O parte la noi. O parte am donat-o.
— Ați făcut ce?!
Vocea lui s-a ridicat.
— Ai auzit.
— O să vin cu Andreea.
Au venit în seara aceea.
Andreea a intrat deja furioasă.
— Chiar ați donat bani din garsonieră?
— Da, a răspuns Mihai.
— Ca să ne dați nouă o lecție?
— Nu.
— Atunci de ce?
— Pentru că am vrut.
Radu a tras un scaun.
— Tată, nu poți să te porți de parcă lucrurile astea nu afectează și familia.
Mihai s-a uitat la el.
— Sunt curios. Cum te-a afectat pe tine vânzarea unei garsoniere care nu ți-a aparținut niciodată?
Radu n-a răspuns imediat.
Andreea a intervenit:
— Nu este atât de simplu.
— Atunci explică-mi.
S-a uitat spre fratele ei.
Apoi spre noi.
— Noi ne bazam pe lucrurile astea.
În cameră s-a făcut liniște.
— Cum adică vă bazați? am întrebat.
Andreea și-a strâns mâinile.
— Rata noastră a crescut. Am mai făcut și niște datorii. Nu suntem într-o situație bună.
M-am uitat la Radu.
— Și tu?
A oftat.
— Am un credit mult mai mare decât credeți.
Mihai nu s-a înmuiat.
— Și soluția voastră era casa și garsoniera noastră?
— Nu așa…
— Ba exact așa. Duminică ne-ați explicat ce ar trebui să nu mai cheltuim pentru ca vouă să vă rămână mai mult.
Andreea și-a coborât privirea.
— M-am speriat, mamă.
— Înțeleg că te-ai speriat. Dar puteai să vii să-mi spui că ai probleme.
— Mi-a fost rușine.
— Și ți-a fost mai ușor să-mi spui să nu plec cinci zile la Sinaia?
N-a răspuns.
Radu era încă supărat.
— Tot cred că donația a fost prea mult.
Mihai a dat din cap.
— Ai dreptul să crezi asta.
— Și atât?
— Da.
— Nu schimbați nimic?
— Nu.
Radu s-a ridicat de la masă.
— Atunci nu știu ce mai avem de discutat.
— Avem destule, i-am spus. Dacă aveți probleme, putem discuta despre ele. Putem să vă ajutăm să găsiți soluții. Dar nu o să ne facem planurile după cât sperați voi să moșteniți.
Andreea a rămas.
Radu a ieșit în curte câteva minute și apoi s-a întors.
Nu ne-am împăcat în seara aceea.
Nimeni nu și-a cerut iertare plângând.
Nimeni nu a spus că din acel moment vede lumea altfel.
Dar pentru prima dată am vorbit despre problema adevărată.
Copiii noștri aveau dificultăți financiare.
Iar în loc să ni le spună, transformaseră ceea ce sperau să moștenească într-un plan de rezervă.
Două zile mai târziu, Mihai și cu mine am plecat la Sinaia.
Garsoniera rămăsese vândută.
Donația rămăsese făcută.
Casa rămânea a noastră.
Cu Andreea și Radu relația a fost tensionată o vreme, dar regula n-a mai fost negociată.
Dacă aveau nevoie de ajutor, puteau să ni-l ceară.
Dacă aveau datorii, puteam sta împreună să vedem ce soluții existau.
Dar proprietățile și economiile noastre nu mai puteau fi trecute în socoteala lor înainte să le aparțină.
Iar cele cinci zile la Sinaia?
Le-am petrecut exact așa cum le plănuiserăm.
Pe banii noștri.