Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Explică.
Alexandru și-a frecat fruntea.
— Mama mi-a spus înainte să vii că Teodora are probleme cu rata.
— Și?
— Am spus că vedem dacă putem s-o ajutăm.
— Cu ce?
A ezitat.
Asta mi-a dat răspunsul înainte să vorbească.
— Alexandru, cu ce?
— Am pomenit că ai tăi ne-au dat banii.
— Mie mi-au dat banii.
— Știu.
— Atunci de ce i-ai pomenit?
Veronica a trântit furculița pe farfurie.
— Pentru că este fratele ei! Dumnezeule, Elena, parcă vorbim de niște străini.
Teodora s-a ridicat.
— Mamă, termină.
— Tu stai jos.
— Nu. Eu nu i-am cerut lui Alexandru banii Elenei. I-am spus că mă descurc.
M-am uitat la cumnata mea.
— Ce problemă ai?
A ezitat.
— Mi-a crescut rata. Am avut și niște cheltuieli neprevăzute. Atât.
— Și cât îi ceruseși lui Alexandru?
— Nimic.
Veronica a intervenit imediat:
— Pentru că are mândrie. Eu sunt mama lor. Văd când copiii mei au nevoie.
— Atunci ajut-o.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Poftim?
— Dacă vrei să o ajuți pe Teodora, ajut-o.
— Știi foarte bine că eu nu am 75.000 de lei de dat.
— Nici eu nu am 75.000 de lei de dat Teodorei.
— Dar tocmai i-ai primit!
— De la părinții mei. Pentru mine.
Veronica s-a înroșit.
— Și noi v-am ajutat!
Asta m-a făcut să tac.
Acum patru ani, Alexandru rămăsese câteva luni fără serviciu.
Veronica și socrul meu ne împrumutaseră bani pentru niște cheltuieli din apartament.
Îi restituiserăm ulterior, dar ajutorul existase.
— Când Alexandru n-avea serviciu, cine a fost lângă voi? a continuat ea. Atunci familia era bună.
— Da.
Nu mă așteptase să-i dau dreptate.
— Și v-am fost recunoscători. Ne-ați dat din banii voștri pentru că ați vrut.
Am arătat spre mine.
— Acum vrei să hotărăști tot tu ce fac eu cu banii mei.
— E exact același lucru.
— Nu. Exact asta este diferența.
M-am întors spre Alexandru.
— Tu cât voiai să-i dai?
— Nu stabilisem nimic.
— Cât te gândeai?
— Poate zece mii. Cincisprezece. Nu știu.
M-am ridicat de la masă.
Nu suma mă lovise.
Faptul că exista deja o sumă în mintea lui era suficient.
— Elena…
— Ai calculat deja.
— N-am calculat nimic. Mama m-a întrebat și am spus o cifră.
— Din banii mei.
— Suntem soț și soție!
— Și tocmai de aceea trebuia să vorbești întâi cu mine.
Veronica a râs scurt.
— Deci asta e căsnicia voastră? Banii mei, banii tăi?
Am luat geanta.
— Nu. Căsnicia noastră ar trebui să fie: nu promitem altora lucruri care nu ne aparțin fără să discutăm între noi.
Alexandru a venit după mine.
Teodora l-a oprit.
— Las-o.
Apoi s-a întors spre mine.
— Elena, îmi pare rău. Serios. N-am vrut asta.
Am dat din cap.
Pe ea o credeam.
Cu Alexandru discuția a continuat acasă.
La început s-a apărat.
Mi-a spus că doar încercase să-și ajute sora.
Că nu transferase nimic.
Că oricum banii ar fi rămas „în familie”.
Atunci am scos telefonul.
— Ce faci?
— Verific dacă au intrat banii.
— Și?
— Mâine deschid un cont separat pentru ei.
A rămas tăcut.
— Nu pentru că vreau să ascund ceva de tine. Ci pentru că tata mi-a spus de ce mi-i dă: să am o plasă de siguranță. Asta vor rămâne.
— Crezi că ți-aș lua banii?
— Nu. Cred că astăzi ai început să-i promiți înainte să mă întrebi.
Asta l-a oprit.
Banii au rămas acolo.
N-am cumpărat mașină.
N-am plecat într-o vacanță scumpă.
Și n-am plătit creditul Teodorei.
Ea și-a renegociat unele condiții, și-a tăiat câteva cheltuieli și a continuat să-și plătească singură ratele.
După vreo două luni, Alexandru m-a întrebat dacă aș avea ceva împotrivă să-i împrumute surorii lui 3.000 de lei din economiile lui personale pentru o cheltuială urgentă.
Diferența era enormă.
Mă întrebase.
Și erau banii lui.
— Nu, i-am spus. Ajut-o.
A ridicat sprâncenele.
— Atât?
— Atât.
Problema nu fusese niciodată Teodora.
Nici măcar banii.
Problema fusese cine credea că are dreptul să hotărască asupra lor.
Câteva luni mai târziu am mers din nou la Veronica la masă.
Nu uitasem ce se întâmplase.
Nici ea.
La cafea m-a întrebat:
— Apropo, ce-ați mai făcut cu banii de la părinții tăi?
Am ridicat privirea.
N-am apucat să răspund.
Alexandru și-a pus ceașca jos.
— Nimic, mamă.
Veronica s-a uitat la el.
— Cum adică nimic?
— Sunt banii pe care părinții Elenei i-au dat Elenei.
— Am întrebat și eu.
— Știu. Dacă Elena vrea să-ți spună ce face cu ei, îți spune ea.
Veronica și-a strâns buzele.
Se vedea că nu-i convenea.
Dar de data asta Alexandru n-a mai privit în farfurie și n-a încercat să schimbe subiectul.
A rămas liniștit.
Eu nu i-am spus nimic soacrei mele despre cont.
Nici cât mai era în el.
Nici ce aveam de gând să fac cu banii.
Am luat pur și simplu ceașca și mi-am băut cafeaua.
Tata avusese dreptate.
Era bine să ai o plasă de siguranță.
Numai că între timp înțelesesem că uneori nu trebuie să-ți protejezi doar banii.
Trebuie să protejezi și dreptul de a hotărî singur ce faci cu ei.