Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Larisa.
— Depinde despre care bani vorbiți.
Expresia ei s-a schimbat din nou.
— Aveți contul curent și mai multe depozite. Vreau doar să mă asigur că știți de toate.
Atunci am înțeles.
— A, banii lui Gheorghe.
Larisa a rămas câteva secunde tăcută.
Mi-a spus discret suma.
Puțin peste 740.000 de lei.
Am dat din cap.
— Da. Știu de ei.
Probabil se așteptase să mă surprindă.
— Vreau doar să știu cât am disponibil fără să mă ating de depozite, am continuat. Mai trebuie să iau medicamentele și poate încă niște lemne.
Larisa m-a privit atent.
— Sigur. Verificăm doar contul curent.
A făcut exact ce-i cerusem.
N-a strigat după director.
N-a spus nimănui ce bani aveam.
Nimeni din coadă n-a aflat.
Bărbatul în costum știa doar că o bătrână în papuci îi ocupa timpul.
În timp ce Larisa verifica soldul disponibil, m-am uitat la monitorul ei fără să văd cifrele.
Mă gândeam la Gheorghe.
Soțul meu muncise mulți ani în Germania.
Construcții.
Renovări.
Orice găsea.
Eu rămăsesem în România.
N-am fost niciodată oameni care să cheltuie mult. Când venea acasă, Gheorghe punea bani deoparte.
— Pentru bătrânețe, Ileano.
Așa spunea mereu.
— Să nu stăm cu frica zilei de mâine.
Cu timpul se strânseseră.
După ce s-a întors definitiv în țară, am continuat să economisim.
Apoi Gheorghe s-a îmbolnăvit.
În ultimul lui an am cheltuit fără să număr fiecare leu. Investigații, tratamente, drumuri.
N-a contat.
Aș fi dat tot.
Într-o seară m-a prins de mână.
— Să nu faci vreo prostie după ce nu mai sunt.
— Ce prostie?
— Să păzești banii ca pe moaște. Pentru tine i-am strâns.
L-am certat.
Nu voiam să-l aud vorbind așa.
A murit câteva luni mai târziu.
Au trecut șapte ani.
Și făcusem exact ce-mi spusese să nu fac.
Păzeam banii.
Nu pentru că aveam nevoie de 740.000 de lei în cont.
Ci pentru că fiecare sumă economisită îmi amintea de el.
De mâinile lui.
De hainele de muncă.
De serile în care îmi telefona din Germania.
Larisa mi-a spus cât aveam disponibil în contul curent.
Era suficient.
Mai mult decât suficient.
— Atunci e bine, am spus.
Am luat cardul și buletinul.
Larisa a ezitat.
— Pot să vă spun ceva?
— Spune, maică.
— Dacă vreți vreodată să discutăm despre depozite sau despre cum să aveți acces mai ușor la banii dumneavoastră, vă ajutăm. Dar numai dacă vreți.
Am zâmbit.
— Știu.
M-am ridicat.
Când am revenit în sala principală, bărbatul în costum era încă acolo.
M-a văzut și s-a uitat imediat la ceas.
— A durat ceva.
M-am oprit.
Aș fi putut să mă supăr.
În schimb, am zâmbit.
— Da, maică.
M-am dat la o parte.
— Acum puteți să vă rezolvați treaba serioasă.
Pentru prima dată, n-a avut nimic de spus.
Am ieșit din bancă.
Începuse să ningă.
După câțiva metri am trecut pe lângă un magazin de încălțăminte.
M-am oprit în fața vitrinei.
Erau acolo niște ghete de iarnă.
Simple.
Călduroase.
Cu talpă bună.
M-am uitat la papucii mei.
De două ierni spuneam că nu-mi trebuie ghete noi.
„Mai merg astea.”
„Sunt prea scumpe.”
„La anul.”
Am intrat.
— Vreau și eu să probez perechea aceea.
Vânzătoarea mi-a adus-o.
Mi-am pus ghetele.
Erau ușoare și moi.
— Cât costă?
Mi-a spus.
Primul meu gând a fost:
„Prea mult.”
Apoi mi-am amintit vocea lui Gheorghe.
„Pentru tine i-am strâns.”
Am cumpărat ghetele.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, nu m-am simțit vinovată.
Am ajuns acasă, am pus papucii ortopedici lângă sobă și am rămas câteva clipe privind fotografia lui Gheorghe de pe bufet.
— Bine, măi Gheorghe, am spus. Am înțeles.
Am ridicat puțin piciorul, ca și cum ar fi putut vedea ghetele.
— Pentru asta i-ai strâns.
În seara aceea am dat căldura puțin mai tare.
Nu mult.
Doar cât să nu mai stau cu șalul pe umeri în propria mea casă.
Și am înțeles ceva ce-mi luase șapte ani să pricep.
Gheorghe nu muncise ca eu să am o cifră mare într-un cont.
Muncise ca, atunci când vine iarna, să nu-mi mai fie frică de ea.