Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am simțit că mi se face frig.
Am sunat-o pe Dana.
De data asta nu mai voiam mesaje.
A răspuns după câteva secunde.
„Cristina, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să mă bag.”
„Nu te-ai băgat. Eu te-am întrebat.”
A tăcut.
„De ce credeai că suntem despărțiți?”
„Pentru că… asta se știa.”
„Ce înseamnă «se știa»?”
„Că sunteți căsătoriți în acte, dar aveți vieți separate.”
M-am așezat.
„Cine v-a spus?”
Pauză.
„Mihai.”
Am închis ochii.
„Ce anume a spus Mihai?”
Dana era evident incomodă.
„Nu știu exact ce a spus fiecăruia. Dar de ani de zile lumea știe că voi practic nu mai sunteți împreună.”
„De câți ani?”
„Cristina…”
„De câți?”
„Cred că de patru sau cinci.”
Cinci ani.
În ultimii cinci ani fuseserăm în concediu împreună de șase ori.
Îi organizasem aniversarea de cincizeci de ani a fratelui lui.
Îi îngrijisem mama după o operație.
Dormeam în același pat.
Plăteam aceeași rată.
Ne certam pentru cine cumpără detergent și ne împăcam la cafea.
Dar la serviciul lui eu eram aproape fosta soție.
M-am întors acasă înaintea lui.
Când Mihai a intrat, eram în bucătărie.
„Dana mi-a spus.”
S-a oprit.
N-a întrebat ce.
Asta mi-a confirmat tot.
„Colegii tăi cred că suntem despărțiți.”
Și-a lăsat geanta jos.
„Cristina…”
„Dormim în același pat, Mihai.”
„Știu.”
„Atunci explică-mi cum am ajuns să fim despărțiți la serviciul tău.”
S-a așezat.
„Nu le-am spus că suntem divorțați.”
„Ce ușurare.”
„Nu asta vreau să spun.”
„Atunci spune exact ce le-ai spus.”
Și, încet, a început.
Prima minciună fusese cu aproape cinci ani înainte.
Firma lui pregătea un proiect important la Cluj.
Șeful întrebase cine putea pleca des, uneori de pe o zi pe alta.
Mihai ridicase mâna.
Cineva glumise:
„Și nevasta te lasă?”
Iar el răspunsese:
„Noi avem vieți destul de separate. Nu e o problemă.”
Atât.
O singură propoziție.
Proiectul îi adusese bani în plus.
Apoi o promovare.
După aceea devenise omul pe care firma putea conta.
Cluj.
Brașov.
Două săptămâni la Timișoara.
Cine târzii.
Weekenduri.
„Și de fiecare dată când cineva întreba de mine?”
„Lăsam lucrurile așa.”
„Cum?”
„Nu corectam.”
Am râs fără pic de veselie.
„Nu corectai.”
„La început nu mi-am dat seama cât de departe ajunsese.”
„Dar când au început petrecerile cu soții ți-ai dat seama.”
A tăcut.
„De asta nu mă luai.”
„Da.”
„Pentru că dacă apăream lângă tine, trebuia să explici cum de femeia de care ești «practic despărțit» vine ținându-te de braț.”
„Da.”
Pentru prima dată în două zile aveam răspunsul.
Și era mai urât decât variantele pe care mi le imaginasem.
„Deci nu ți-a fost rușine cu mine.”
„Niciodată.”
„Ți-a fost util să nu exist.”
A tresărit.
„Nu spune așa.”
„Cum să spun?”
„Am făcut-o pentru noi.”
Acolo m-am ridicat.
„Nu îndrăzni.”
„Banii în plus au venit în casa asta. Promovarea aia ne-a ajutat să plătim rata.”
„Și eu trebuie să fiu recunoscătoare?”
„Nu asta spun.”
„Ba exact asta spui. Că m-ai șters din viața ta de la serviciu, dar măcar ai adus banii acasă.”
„Cristina, n-am avut o aventură. N-am avut altă familie. N-am făcut nimic cu vreo femeie.”
„Știu.”
S-a uitat surprins.
„Și asta face lucrurile mai rele.”
„Cum poate să fie mai rău?”
„Pentru că n-ai făcut-o din pasiune, dintr-o prostie de moment sau pentru că ți-ai pierdut mințile după cineva. Ai făcut-o calculat. Cinci ani.”
A tăcut.
În noaptea aceea am dormit separat.
A doua zi i-am spus singurul lucru despre care credeam că ne mai putea da o șansă.
„Spune-le adevărul.”
S-a uitat la mine.
„Cui?”
„Colegilor tăi.”
Fața i s-a schimbat.
„Cristina, nu pot să mă duc la serviciu și să fac un anunț despre căsnicia mea.”
„Nu ți-am cerut un anunț.”
„Atunci ce?”
„Corectează minciuna.”
„Cum?”
„Tu ai inventat-o. Găsește tu cum.”
S-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
„Nu înțelegi.”
„Ce nu înțeleg?”
„Cum o să arate.”
„Adevărul?”
„Faptul că i-am lăsat ani întregi să creadă altceva.”
„Exact.”
„Îmi pot pierde credibilitatea.”
M-am uitat la el.
„Deci acum am ajuns la adevăr.”
„Nu e atât de simplu.”
„Ba este. Ca să-ți păstrezi imaginea la serviciu, trebuie să continui să te porți ca și cum eu nu exist.”
„Nu am spus asta.”
„Atunci spune-le.”
N-a spus că da.
Și acolo a început adevărata noastră ceartă.
Nu despre fotografia de Crăciun.
Nu despre petreceri.
Ci despre prețul adevărului.
Timp de câteva zile Mihai a încercat să găsească variante.
Să vorbească doar cu șeful.
Să lase lucrurile să se stingă.
Să înceapă pur și simplu să vorbească despre mine, fără explicații.
Eu refuzam.
„Nu vreau să devin dintr-odată soția ta după cinci ani fără ca nimeni să știe că ai mințit.”
„Vrei să mă umilesc.”
„Nu. Vreau să nu mai fiu eu cea umilită ca să fii tu protejat.”
Peste două săptămâni urma aniversarea firmei.
Cu parteneri.
Mihai primise invitația.
Pentru prima dată mi-a spus:
„Vreau să vii.”
„Și ce le spui?”
N-a răspuns.
„Atunci nu vin.”
Cu trei zile înainte de eveniment, a venit acasă și mi-a spus:
„Am vorbit cu directorul.”
Am ridicat privirea.
„Și?”
„I-am spus adevărul.”
„Tot?”
„Că nu am fost niciodată separat de tine. Că am lăsat intenționat impresia asta pentru că voiam să par disponibil pentru proiecte.”
„Ce a zis?”
Mihai a râs amar.
„Că profesional nu-l interesează dacă sunt căsătorit sau nu. Dar îl interesează că am mințit.”
Asta îl lovise.
Nu pentru că îl concediase.
Nu o făcuse.
Dar proiectul mare pentru care Mihai fusese propus în anul următor urma să fie reevaluat.
Și omul care își construise reputația de „disponibil și de încredere” trebuia acum să explice de ce una dintre cele două calități fusese construită pe o minciună.
„Îți pare rău că le-ai spus?”
M-a privit mult.
„Îmi pare rău că am ajuns să am ceva de spus.”
Am mers cu el la aniversare.
Când am intrat în restaurant, Mihai mă ținea de mână.
Eu aveam stomacul strâns.
Dana a fost prima care a venit la noi.
M-a îmbrățișat.
„Mă bucur că ai venit.”
Apoi au venit ceilalți.
Unii se purtau normal.
Alții aveau acea privire a oamenilor care știu că există o poveste, dar nu îndrăznesc să întrebe.
La un moment dat, o colegă de-a lui Mihai, pe care n-o mai întâlnisem niciodată, mi-a întins mâna.
„Cristina, în sfârșit te cunoaștem.”
M-am uitat la Mihai.
Era lângă mine.
Cu câteva săptămâni înainte probabil ar fi zâmbit și ar fi schimbat repede subiectul.
De data asta a spus el:
„Ar fi trebuit s-o cunoașteți de mult.”
Femeia s-a uitat la el.
Mihai a continuat:
„Cristina a fost soția mea în tot timpul ăsta. N-am fost despărțiți. Eu v-am lăsat să credeți asta.”
S-a făcut o liniște scurtă și incomodă.
Nu l-am salvat.
Nu am glumit.
Nu am explicat în locul lui.
Era minciuna lui.
Și, pentru prima dată, tot el trebuia să-i suporte greutatea.
Nu știu dacă încrederea se repară într-o seară.
A noastră sigur nu s-a reparat atunci.
Dar când am plecat, Mihai nu s-a grăbit înaintea mea spre mașină.
A rămas lângă mine.
Și pentru prima dată după cinci ani, când cineva de la serviciul lui ne-a văzut ieșind împreună, nu mai exista nicio poveste de spus despre cine eram eu.
Adevărul era suficient.