Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Maximilian nu spuse nimic câteva secunde.
— Pentru firma noastră?
— Da.
— Câți bani?
— După taxe și toate cheltuielile vânzării, mi-au rămas 68.500 de euro.
Maximilian se ridică.
— Ana, stai puțin.
— Ce?
— Capitalul cu care Gerard a intrat în afacere a fost aproape exact suma asta.
— Știu.
— Nu. Eu nu știam.
Își trecu mâna peste bărbie.
— Mie mi-a spus că banii au venit din familie. De la un unchi care îl ajutase.
— Nu a existat niciun unchi.
— Ai dovada vânzării?
— Probabil. Contractul trebuie să fie în dosarele mele vechi. Extrasele bancare pot fi obținute.
Maximilian se întoarse spre mine.
— Și transferul către Gerard?
— Nu i-am pus banii într-o sacoșă, Max. Au trecut prin bancă.
Expresia lui se schimbă.
— Gerard știa exact de unde proveneau?
— El a venit cu mine la notar când am vândut apartamentul.
Maximilian își trase scaunul și se așeză din nou.
— Atunci m-a mințit.
Nu i-am răspuns.
— Mi-a spus că sunt bani ai lui, continuă el. N-am avut niciun motiv să verific. Eram la început, fiecare venea cu partea lui.
— Eu nici măcar nu știam că ție îți spusese altceva.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
A doua zi, Maximilian mi-a spus un singur lucru:
— Nu semna nimic de la Gerard înainte să vorbești cu un avocat.
Atât.
Nu mi-a promis că îmi recuperează banii.
Nu mi-a spus că firma este a mea.
Nu mi-a vândut povești.
Dar pentru prima dată de când Gerard îmi spusese că „nu am nimic”, cineva îmi spusese să nu accept versiunea lui ca pe un adevăr.
În următoarele zile am început să caut.
Am găsit contractul de vânzare al apartamentului.
Era datat cu puțin timp înainte de înființarea firmei.
Am cerut extrasele vechi.
Suma era acolo.
68.500 de euro.
Maximilian, între timp, începuse să verifice arhiva companiei.
La patru zile după discuția noastră m-a sunat.
— Ana, poți veni?
— Ce s-a întâmplat?
— Am găsit ceva.
Când am ajuns, Maximilian avea laptopul deschis.
— Am verificat corespondența veche.
— Și?
— Gerard mi-a spus atunci că banii lui vin dintr-un împrumut de familie.
— Știu.
— Dar am găsit un mesaj trimis contabilului înainte să facem aporturile.
Nu mi-a citit tot.
Mi-a arătat doar rândul care conta.
Gerard scrisese clar că urma să intre „capitalul Anei”.
Și, imediat după aceea, ceruse ca Maximilian să nu fie complicat cu proveniența banilor.
Am citit de două ori.
— Știa.
— Da.
— Și ție ți-a spus altceva.
— Da.
În aceeași după-amiază m-a sunat Gerard.
Nici măcar nu m-a salutat.
— Ce cauți la Maximilian?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Cine ți-a spus?
— Nu contează.
— Atunci de ce întrebi?
— Ana, nu te juca.
Vocea lui era foarte diferită de cea din bucătărie.
Nu mai era calmă.
— Ți-am spus să nu te atingi de firmă.
— Nu m-am atins de nimic.
— Ai început să-i bagi prostii în cap lui Maximilian.
— Ce prostii?
— Că ai finanțat tu compania.
— Am vândut apartamentul părinților mei.
— Și?
Am rămas tăcută.
— Erai soția mea, continuă el. Banii au intrat în familie.
— Atunci de ce i-ai spus asociatului tău că veneau de la unchiul tău?
Tăcere.
Pentru prima dată de când începuse totul, Gerard nu avu răspuns imediat.
— Nu știi despre ce vorbești.
— Am contractul de vânzare.
— Foarte bine.
— Și extrasele.
— Ana…
— Și Maximilian a găsit mesajul tău către contabil.
Din nou liniște.
Apoi vocea lui deveni rece.
— Ascultă-mă foarte atent. Faptul că ai vândut un apartament în timpul căsniciei nu înseamnă că ai cumpărat o parte din companie.
— N-am spus asta.
— Atunci ce vrei?
— Să nu mai hotărăști tu singur ce am și ce nu am.
A închis.
În zilele următoare, Gerard a încercat altceva.
I-a spus lui Maximilian că banii fuseseră un ajutor între soți.
Apoi că îi folosiserăm pentru cheltuieli comune.
După aceea că eu îmi aminteam greșit după atâția ani.
Numai că fiecare versiune nouă se lovea de aceeași problemă.
Documentele aveau date.
Transferurile aveau sume.
Iar mesajul lui Gerard fusese scris înainte ca banii să intre în companie.
Maximilian nu l-a acuzat.
I-a cerut explicații.
Gerard a refuzat să le dea în scris.
Apoi m-a sunat din nou.
— Ce vrei de la mine, Ana?
— Nimic din ce nu-mi aparține.
— Ai stat optsprezece ani în casa mea.
— În casa mamei tale, parcă.
A tăcut.
— Ai avut tot ce ți-ai dorit.
— Nu despre asta vorbim.
— Eu am muncit pentru firma aia!
— Și eu mi-am vândut apartamentul pentru începutul ei.
— Ai făcut-o pentru familia noastră.
— Atunci nu mai spune că n-am contribuit cu nimic.
A ridicat vocea.
— Nu ai dreptul să-mi distrugi afacerea pentru că te-am părăsit!
— Nu eu am scris mesajele alea, Gerard.
A închis din nou.
Avocatul la care am ajuns câteva zile mai târziu a fost mult mai prudent decât Maximilian.
A verificat documentele și mi-a spus clar că proveniența banilor, traseul lor și forma juridică în care fuseseră folosiți trebuiau analizate în procedura de divorț și în orice litigiu patrimonial care urma.
Nu mi-a promis jumătate de companie.
Nici eu nu cerusem asta.
Dar mi-a spus ceva ce Gerard încercase să mă facă să uit:
— Faptul că soțul dumneavoastră afirmă că nu aveți nimic nu stabilește ce drepturi aveți. Asta se stabilește pe documente.
Pentru mine a fost suficient.
Am început din nou să caut de lucru.
După aproape douăzeci de ani în care CV-ul meu fusese mai mult despre pauze decât despre funcții, nu mi-a fost ușor.
Dar experiența nu dispăruse.
La câteva săptămâni am primit un post administrativ într-o clinică privată.
Nu era funcția pe care o avusesem cândva.
Salariul nu era spectaculos.
Dar era al meu.
Am închiriat un apartament cu trei camere.
Mai mic decât casa în care locuisem cu Gerard.
Fără curte.
Fără mobilier scump.
Dar când am primit cheile, am stat singură câteva minute în sufrageria goală și am simțit pentru prima dată că aveam din nou ceva asupra căruia Gerard nu putea decide.
Procesul nu s-a terminat repede.
Nici relația dintre Gerard și Maximilian nu a rămas aceeași.
Maximilian nu a rupt compania peste noapte și nici nu s-a transformat în salvatorul meu.
Pur și simplu a încetat să mai creadă orice îi spunea asociatul lui fără să verifice.
Pentru Gerard, asta a fost suficient ca să mă considere vinovată.
Într-o zi ne-am întâlnit la biroul avocaților.
Gerard mă aștepta pe hol.
— Ai obținut ce voiai?
— Încă nu s-a terminat.
A râs scurt.
— Ți-am spus de la început, Ana. Nu ai nimic.
De data aceasta nu m-am mai certat cu el.
Am ținut mapa cu documentele lângă mine și l-am privit.
— Atunci n-ar trebui să te sperie atât de tare actele mele.
Ușa cabinetului s-a deschis.
Avocatul meu m-a chemat înăuntru.
Gerard a rămas pe hol.
Iar eu am intrat cu contractul apartamentului părinților mei, extrasele bancare și mesajul pe care soțul meu îl scrisese cu ani înainte, când era convins că nu va trebui niciodată să explice de unde veniseră primii bani ai afacerii lui.