Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Elena a privit-o fără să clipească.
— De unde știți ce mi-a scris Alexandru în ultima seară?
Maria și-a coborât privirea spre copil.
— Pentru că era cu mine când v-a trimis mesajul.
Elena a simțit că i se înmoaie genunchii.
— Cu dumneavoastră?
— Da.
— Atunci spuneți-mi tot.
Maria a ezitat.
— Poate ar fi mai bine să ne așezăm undeva.
— Nu. Aici. Vreau să știu acum.
Maria l-a strâns pe Luca la piept.
— Eu și Alexandru am fost împreună aproape trei ani.
Elena a rămas nemișcată.
Trei ani.
În ultimii trei ani din viața fiului ei, vorbiseră aproape zilnic. Luaseră masa împreună, merseseră în vacanțe, discutaseră despre afaceri.
Și el nu-i spusese nimic.
— Este imposibil.
— Înțeleg de ce spuneți asta.
— Alexandru mi-ar fi spus.
Maria a ridicat ochii spre ea.
— Voia să vă spună.
Elena s-a uitat la copil.
— Luca este fiul lui?
Maria a răspuns fără ezitare:
— Da.
Pentru câteva secunde, Elena n-a putut vorbi.
Apoi instinctul femeii de afaceri care verificase toată viața contracte, oameni și cifre a învins șocul.
— Aveți dovezi?
Maria a tresărit.
— Am.
— Ce fel de dovezi?
— Certificatul lui de naștere. Fotografii. Mesaje. Alexandru l-a recunoscut pe Luca de la început.
Elena și-a înăsprit vocea.
— Și totuși, timp de doi ani, eu n-am știut că am un nepot.
— Pentru că Alexandru se temea să vă spună.
Cuvintele au lovit-o mai tare decât orice acuzație.
— De mine?
— De reacția dumneavoastră.
Maria și-a șters obrazul.
— Când a aflat că sunt însărcinată, primul lucru pe care mi l-a spus a fost că își dorește copilul. Al doilea a fost că trebuie să găsească momentul potrivit să vorbească cu dumneavoastră.
— Și în doi ani nu l-a găsit?
— Nu.
Elena a întors privirea spre fotografia fiului ei.
Începuse să înțeleagă.
Își amintea toate femeile despre care Alexandru îi vorbise în tinerețe și întrebările ei.
“Din ce familie este?”
“Cu ce se ocupă părinții?”
“Ce perspective are?”
Ea numise asta grijă.
Poate că fiul ei îi spusese altfel.
— De ce ați venit acum? a întrebat.
— Nu am venit la dumneavoastră.
Maria a arătat spre mormânt.
— Am venit la el.
Elena a tăcut.
— Dacă voiam banii familiei dumneavoastră, doamnă Marinescu, aș fi bătut la ușa dumneavoastră imediat după accident. N-am făcut-o.
— Atunci de ce astăzi?
Maria s-a uitat la Luca.
— Pentru că începe să întrebe de tatăl lui. Și nu vreau să crească într-o casă în care Alexandru devine un subiect despre care nu vorbim.
Elena și-a dus mâna la gură.
— Pot să văd fotografiile?
Maria și-a scos telefonul.
Prima fotografie îl arăta pe Alexandru într-o bucătărie mică, ținând un nou-născut în brațe.
Elena a mărit imaginea.
Fiul ei zâmbea într-un fel în care ea nu-l mai văzuse de mult.
A urmat alta.
Alexandru împingând un cărucior printr-un parc.
Alta, cu Luca adormit pe pieptul lui.
Alta, făcută probabil cu câteva zile înainte de accident.
Elena nu și-a mai putut opri lacrimile.
— Era fericit.
— Foarte.
— De ce nu mi-a spus?
Maria a rămas câteva clipe tăcută.
— Pentru că eu nu eram femeia pe care v-o imaginați lângă fiul dumneavoastră.
Elena ar fi vrut s-o contrazică.
Dar n-a putut.
— În seara accidentului urma să vină la dumneavoastră, a continuat Maria. Mi-a spus că s-a săturat să amâne.
Elena s-a uitat din nou la fotografia de pe mormânt.
“Te sun mâine, mamă. Trebuie să-ți povestesc ceva.”
Acum știa.
A doua zi, Elena i-a invitat pe Maria și Luca la ea acasă.
Maria a venit cu un dosar.
Certificatul de naștere îl menționa pe Alexandru ca tată.
Mai erau fotografii, conversații, documente și lucruri pe care numai cineva foarte apropiat de el le putea cunoaște.
Elena ar fi putut să se oprească acolo.
N-a făcut-o.
— Vreau și un test ADN.
Maria a rămas tăcută câteva secunde.
— Bine.
— Nu vă supărați?
— Ba da. Dar dacă asta trebuie ca să nu vă întrebați toată viața dacă am mințit, îl facem.
Rezultatul a venit după câteva zile.
Luca era nepotul Elenei.
În după-amiaza în care a primit confirmarea, Elena a stat mult timp singură în biroul ei.
Avea un nepot de doi ani.
Unicul ei nepot.
Și nu știa nici măcar ce mâncare îi plăcea.
A doua zi a chemat-o pe Maria.
— Vreau să-i deschid un cont. Și vreau să vă cumpăr un apartament în București. Pot să…
— Nu.
Elena s-a oprit.
Nu era obișnuită ca oamenii să-i răspundă atât de simplu.
— Maria, este nepotul meu. Pot să-i ofer o viață foarte bună.
— Are o viață bună.
— Dar aș putea să vă ajut.
— Puteți. Dar nu așa.
Elena a încruntat sprâncenele.
Maria și-a ales cu grijă cuvintele.
— Alexandru mi-a spus că dumneavoastră rezolvați totul cu bani. Nu pentru că sunteți rea. Pentru că banii sunt lucrul pe care știți cel mai bine să-l controlați.
Elena a simțit din nou acea înțepătură.
— Și ce vreți de la mine?
Maria s-a uitat spre Luca, care se juca pe covor.
— Să-i spuneți cine a fost tatăl lui.
Atât.
În săptămânile următoare, Elena a început să meargă la Brașov.
La început cu șofer.
După câteva vizite, singură.
A descoperit că Luca adora trenulețele, refuza morcovii fierți și râdea când cineva îi ascundea jucăriile sub pernă.
Într-o după-amiază, Elena a adus un album.
S-a așezat lângă el și i-a arătat o fotografie cu Alexandru la trei ani.
— Ăsta este tati când era aproape cât tine.
Luca a privit fotografia.
Apoi s-a uitat la Elena.
— Tati mic?
Elena a râs și a plâns în același timp.
— Da. Tati mic.
Maria le privea de la câțiva pași.
Nu deveniseră peste noapte o familie perfectă.
Elena încă avea multe de învățat.
Maria încă avea motive să fie prudentă.
Dar, încet, între ele s-a construit ceva ce banii nu puteau grăbi.
În primăvara următoare, s-au întors împreună la mormântul lui Alexandru.
Luca ținea o lalea în mână.
A pus-o lângă fotografie, apoi s-a întors spre Elena.
— Bunica, vii?
Elena a încremenit.
Era prima dată când îi spunea așa.
Maria a zâmbit.
Elena s-a aplecat și i-a întins mâna.
— Vin.
Au plecat încet pe alee, iar Elena s-a uitat o singură dată în urmă.
Toată viața crezuse că moștenirea pe care o va lăsa familiei sale se măsura în clădiri, terenuri, firme și conturi.
Alexandru încercase să-i spună că există lucruri mai importante.
Îl înțelesese prea târziu.
Dar nu atât de târziu încât să repete aceeași greșeală cu fiul lui.
Maria nu venise să-i ceară o parte din avere.
Îi adusese ceva ce nici toată averea Elenei Marinescu nu ar fi putut cumpăra.
Șansa de a cunoaște partea din fiul ei care rămăsese în lume.