Partea a 2-a – Continuarea poveștiiCorina se uita la Mihai.
— Spune-i.
Elena rămăsese în pragul dormitorului, cu mâna încă pe ușă.
— Ce trebuie să-mi spună?
— Nimic, răspunse Mihai repede. Corina e nervoasă și vorbește prostii.
Corina îl privi incredulă.
— Serios? Tot asta faci?
— Pleacă, Corina.
— Nu. M-ai mințit suficient.
Elena simți cum șocul începea să se transforme în furie.
— Vreau să aud.
Corina trase aer în piept.
— Relația noastră nu a început acum.
Elena își întoarse privirea spre Mihai.
— De cât timp?
El tăcea.
— Mihai, de cât timp?
Corina răspunse în locul lui:
— Aproape trei ani.
Elena simți că i se taie picioarele.
Trei ani.
În mintea ei începură să apară, unul după altul, toate momentele pe care le explicase singură.
Ședințele.
Telefoanele de pe balcon.
Weekendurile în care Mihai „avea treabă”.
Serile când venea acasă și nu voia să vorbească.
De trei ani.
— Nu, șopti Elena. Nu se poate.
Corina își coborî privirea.
— Îmi pare rău.
Elena izbucni:
— Nu-mi spune că-ți pare rău!
— Elena…
— Tu știai că este căsătorit!
— Da.
Răspunsul o lovi.
Corina continuă:
— Dar mi-a spus că mariajul vostru se terminase.
Mihai își trecu mâna prin păr.
— Nu trebuie să discutăm toate astea acum.
Elena se întoarse spre el.
— Ba exact acum le discutăm.
Corina își deschise geanta și scoase telefonul.
— Mihai mi-a spus că voi doi nu mai sunteți împreună decât pe hârtie. Că dormiți separat. Că tu știi despre mine.
— Ești nebună? izbucni Mihai.
Corina îl privi rece.
— Vrei să-i arăt mesajele?
Mihai tăcu.
Elena nu mai avea nevoie să le vadă.
— Și astăzi? întrebă ea.
Corina ezită.
— Ce este cu astăzi?
— Ai spus că mai e ceva.
Femeia se uită din nou la Mihai.
— Mi-a spus că plecarea ta la Brașov era momentul în care urma să încheie lucrurile.
Elena încremeni.
— Ce lucruri?
— Că urma să vorbească cu tine când te întorceai. Că nu mai poate continua așa și că după weekendul ăsta o să vă separați.
Elena se uită la Mihai.
— Tu ai plănuit să mă trimiți liniștită la mama și, între timp, să stai aici cu ea?
— Nu te-am trimis eu nicăieri.
— Știai că plec.
— Da, dar…
— Și duminică, atunci când mă întorceam, ce urma să-mi spui?
Mihai ridică vocea:
— Nu știu! Poate că voiam să găsesc o soluție!
Elena aproape că nu-l recunoștea.
— Trei ani ai căutat-o?
El nu răspunse.
Corina își luă geanta.
— Eu plec.
Elena se întoarse spre ea.
— Stai.
Corina se opri.
— Vreau să știu un singur lucru. Când l-am întrebat anul trecut dacă este ceva între voi, tu știai?
— Da.
— Și ce ți-a spus după?
Corina ezită.
— Că ai devenit suspicioasă. Și că trebuie să fim mai atenți.
Elena închise ochii.
Asta o durea aproape mai mult decât faptul că îi găsise împreună.
Pentru că își amintea perfect seara aceea.
Își amintea cum Mihai râsese.
„Începi să devii ridicolă.”
Iar ea se dusese în baie, se privise în oglindă și se întrebase ce era în neregulă cu ea.
În tot timpul acela, avusese dreptate.
Corina plecă fără să mai spună nimic.
Când ușa apartamentului se închise, Mihai veni spre Elena.
— Hai să ne calmăm.
Elena făcu un pas înapoi.
— Nu mă atinge.
— Am greșit.
— Trei ani nu sunt o greșeală.
— Lucrurile între noi nu mai mergeau.
Elena îl privi.
— Atunci trebuia să-mi spui.
— Am încercat.
— Când?
Mihai tăcu.
— Când ai încercat? Când m-ai lăsat să cred că sunt geloasă? Când mi-ai spus că exagerez? Când eu mă întrebam dacă m-am îngrășat, dacă nu mai sunt destul de frumoasă, dacă vorbesc prea mult, dacă te stresez?
— Nu ți-am cerut eu să faci toate astea.
Elena simți cum ceva se rupe definitiv în ea.
Nu pentru că replica era crudă.
Ci pentru că era adevărată.
Mihai nu-i ceruse să slăbească.
Nu-i ceruse să-și lase părul lung.
Nu-i ceruse să-i gătească mâncarea preferată de trei ori pe săptămână.
Ea făcuse toate acestea încercând să repare singură o căsnicie despre care nici măcar nu știa că Mihai renunțase deja la ea.
— Ai dreptate, spuse Elena.
Mihai păru surprins.
— Ce?
— Nu mi-ai cerut.
Elena își șterse o lacrimă.
— Eu am făcut toate astea pentru că de fiecare dată când te îndepărtai, credeam că trebuie să devin mai bună ca să te aduc înapoi.
— Elena…
— Și tu m-ai lăsat.
Se făcu liniște.
— M-ai văzut cum mă schimb, cum mă îndoiesc de mine, cum mă întreb ce fac greșit. Și știai tot timpul adevărul.
Mihai se așeză pe marginea patului.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Atunci ce credeai că faci?
Nu primi răspuns.
Elena ieși din dormitor.
Trolerul era încă în hol.
Același troler cu care trebuia să plece câteva zile.
Îl privi.
Apoi îl ridică de mâner.
Mihai apăru în spatele ei.
— Unde pleci?
— La mama.
— Elena, nu lua nicio decizie acum.
Ea se întoarse.
— Pentru prima dată după foarte mulți ani, decizia asta nu are nicio legătură cu ce vrei tu.
Și plecă.
La Brașov a ajuns în aceeași seară.
Numai că de data aceasta nu mai plecase ca femeia care se grăbea să se întoarcă duminică la soțul ei.
În următoarele zile, Mihai a sunat-o de zeci de ori.
La început și-a cerut iertare.
Apoi i-a explicat.
După aceea a dat vina pe problemele dintre ei.
Apoi pe rutină.
Pe stres.
Pe faptul că se îndepărtaseră.
Elena l-a ascultat o singură dată până la capăt.
— Poate că amândoi am avut partea noastră de vină pentru că mariajul nu mai mergea, i-a spus ea. Dar pentru minciunile tale nu am nicio parte de vină.
Mihai nu mai avu ce să răspundă.
Elena nu s-a întors după trei zile.
Nici după o săptămână.
Când a revenit în București, a făcut-o pentru lucrurile ei și pentru a discuta calm despre separare.
Corina nu mai era în viața lui Mihai.
Asta a aflat mult mai târziu.
După confruntarea din dormitor, Corina îi ceruse să-i arate dovada că Elena știa despre relația lor, așa cum îi spusese el ani întregi.
Nu exista.
Și atunci înțelesese și ea că Mihai construise două realități diferite.
Uneia îi spunea că soția lui știe și că mariajul este terminat.
Celeilalte îi spunea că nu există nicio altă femeie și că gelozia ei este ridicolă.
În final, le pierduse pe amândouă.
Pentru Elena însă, cel mai greu nu a fost divorțul.
A fost să învețe să nu se mai privească prin ochii lui Mihai.
În primele luni încă se surprindea făcând lucruri din obișnuință.
Își lua o rochie și se întreba dacă lui i-ar fi plăcut.
Comanda mâncare și se gândea ce ar fi ales el.
Se tundea și aproape auzea în minte părerea lui.
Apoi, încet, toate acestea au dispărut.
Și într-o zi, Ioana a întrebat-o:
— Regreți că s-a anulat trenul?
Elena a zâmbit.
— Nu.
— Chiar deloc?
— Dacă trenul pleca, poate mai pierdeam încă trei ani încercând să repar ceva ce nu eu stricasem.
Nu fusese recunoscătoare pentru trădare.
Nu există nimic frumos în a descoperi că omul în care ai avut încredere te-a mințit ani întregi.
Dar era recunoscătoare că, într-o joi oarecare, un tren care n-a mai plecat o obligase să vadă adevărul.
Pentru că uneori nu cel mai dureros lucru este să afli că cineva nu te mai iubește.
Este să descoperi câți ani ai petrecut încercând să devii „destul” pentru un om care, în loc să fie sincer, te-a lăsat să crezi că problema erai tu.