Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Elena l-a urmat pe Victor Petrescu într-un salon mic aflat lângă sala de evenimente.
Radu făcu imediat un pas după ei.
— Elena, vin și eu.
Ea se întoarse.
— Nu.
— Sunt soțul tău.
Elena îl privi câteva secunde.
— Acum sunt?
Radu încremeni.
Cu o oră înainte îi ceruse să nu spună nimănui că sunt căsătoriți.
Acum, pentru că fondatorul companiei o luase deoparte, devenise brusc foarte important să fie „soțul ei”.
— Așteaptă-mă aici, îi spuse Elena.
Și închise ușa.
Victor rămase câteva clipe în picioare, privind-o.
— Îmi cer scuze. Probabil v-am speriat.
— Puțin.
— Aș vrea să vă arăt din nou fotografia.
Îi întinse telefonul.
Femeia din imagine avea puțin peste douăzeci de ani. Păr castaniu, ochi mari și același pandantiv la gât.
Elena mări fotografia.
— Cine este?
Victor se așeză.
— Sora mea.
Elena ridică brusc privirea.
— O chema Ana.
Victor inspiră adânc.
— Era cu doisprezece ani mai mică decât mine. Fotografia aceasta a fost făcută în 1980, la Sinaia.
Elena se uită din nou la ecran.
— Și colierul?
— Fusese al mamei noastre. După ce a murit, Ana l-a păstrat.
Victor arătă spre pandantivul Elenei.
— Nu spun că este același doar pentru că seamănă. Pe spate există o zgârietură lungă, aproape de margine.
Elena întoarse medalionul.
Zgârietura era acolo.
Victor închise pentru o clipă ochii.
— Atunci chiar este al ei.
— Cum a ajuns la mine?
— Asta încerc și eu să înțeleg.
Elena simți cum i se strânge stomacul.
— Unde este sora dumneavoastră?
Victor tăcu.
— A murit?
— Da. Dar nu atunci când credeam noi.
Elena se așeză.
Victor îi povesti că Ana plecase de acasă după o ceartă cumplită cu tatăl lor.
Avea douăzeci și ceva de ani și se îndrăgostise de un bărbat pe care familia nu-l accepta. Relația cu părinții se deteriorase, iar într-o zi Ana plecase.
La început mai trimisese câteva scrisori.
Apoi nimic.
Familia o căutase.
Fără rezultat.
— După câțiva ani am aflat că murise într-un accident, spuse Victor. Cel puțin asta ni s-a spus.
— Cine v-a spus?
— Bărbatul cu care plecase.
Elena simțea că fiecare răspuns deschidea altă întrebare.
— Și copilul?
Victor se uită lung la ea.
— Nu știam că exista un copil.
— Atunci de ce credeți că eu…
— Nu cred încă nimic. Tocmai asta este important.
Se aplecă spre ea.
— Nu vreau să vă spun că sunteți cineva doar pentru că purtați un colier. Ar fi absurd.
Elena aprobă încet.
— Dar?
— Dar acum doisprezece ani am găsit niște scrisori pe care Ana le trimisese unei verișoare. Într-una dintre ele scria că era însărcinată.
Elena simți că nu mai poate respira normal.
— În ce an?
Victor îi spuse.
Era anul în care se născuse ea.
— Știați dacă era fată sau băiat?
— Nu.
— Numele?
— Nu.
— Atunci poate fi o coincidență.
— Poate.
Victor o privi direct.
— Tocmai de aceea trebuie verificat.
Elena își strânse pandantivul în palmă.
— Sofia…
— Femeia care v-a crescut?
— Da. Trebuie să existe ceva rămas de la ea.
Pentru prima dată după mulți ani, Elena începu să refacă în minte cutiile pe care nu le mai deschisese de la moartea Sofiei.
Acte.
Fotografii.
Scrisori.
Un plic cu documentele ei vechi.
— Am certificatul meu de naștere și niște acte de când eram mică.
— Le putem verifica. Fără grabă și fără presupuneri.
Victor îi ceru numărul de telefon.
— Și dacă nu sunt cine credeți?
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci ne cerem scuze unul altuia pentru cea mai ciudată conversație de la o petrecere de firmă.
Elena zâmbi și ea.
— Iar dacă sunt?
Victor nu răspunse imediat.
— Atunci am pierdut foarte mulți ani.
Când Elena ieși din salon, Radu o aștepta.
— Ei?
— Ce?
— Ce ți-a spus?
— Că femeia din fotografie era sora lui.
Radu rămase cu gura întredeschisă.
— Și?
— Și nimic deocamdată.
— Cum adică nimic? Elena, omul te-a luat deoparte în mijlocul petrecerii!
— Pentru că a recunoscut colierul.
— Dar ce legătură ai tu cu familia lui?
Elena îl privi.
Schimbarea era aproape fascinantă.
Nu se mai uita la rochia rubinie.
Nu mai părea deranjat că atrăgea atenția.
Dintr-odată voia să știe totul despre femeia pe care cu o oră înainte o prezentase drept ajutor la organizare.
— Nu știm încă dacă există vreo legătură.
— Dar este posibil?
— Da.
Radu se apropie.
— Ar trebui să ne întoarcem la domnul Petrescu. Poate putem sta cu el la masă.
Elena izbucni într-un râs scurt.
— Ce?
— Acum vrei să stau lângă tine?
— Nu începe iar.
— Nu încep nimic. Încerc doar să înțeleg.
— Ce?
Elena îl privi în ochi.
— Acum o oră rochia mea nu era potrivită pentru cariera ta. Nu trebuia să știe nimeni că sunt soția ta. Acum, după ce Victor Petrescu s-a interesat de mine, vrei să mergem împreună la masa lui.
Radu își coborî vocea.
— Situația s-a schimbat.
— Nu, Radu.
Elena făcu un pas spre el.
— Eu sunt exact aceeași femeie care a intrat aici cu tine.
El nu răspunse.
— Aceeași rochie. Același colier. Aceeași soție.
— Elena…
— Singurul lucru care s-a schimbat este cât crezi tu că valorez.
Radu rămase tăcut.
În seara aceea, Elena a plecat singură acasă.
Nu pentru că știa deja ce va face cu mariajul ei.
Ci pentru că avea nevoie să gândească fără Radu lângă ea.
A doua zi a deschis cutiile Sofiei.
A găsit actele repede.
Mai greu a găsit plicul.
Era îngălbenit, prins între două albume vechi.
Pe el, cu scrisul Sofiei, erau doar două cuvinte:
„Pentru Elena”.
Înăuntru era o scrisoare.
Sofia o scrisese cu puțin timp înainte să moară.
Elena a citit-o de două ori.
Apoi a sunat imediat la numărul primit de la Victor.
În scrisoare, Sofia mărturisea că o cunoscuse pe mama biologică a Elenei.
O chema Ana.
După naștere, femeia trecuse printr-o perioadă foarte grea și nu mai avea sprijinul familiei. Sofia o ajutase o vreme.
Apoi Ana murise într-un accident.
Tatăl copilului dispăruse.
Sofia încercase să găsească familia Anei, dar informațiile pe care le avea erau puține, iar numele pe care îl știa nu fusese suficient.
În cele din urmă, o crescuse pe Elena ca pe propriul copil.
Scrisoarea se termina simplu:
„Dacă într-o zi găsești familia mamei tale, să nu crezi că te-am ținut departe de ei. Am făcut tot ce am știut atunci. Iar pe tine te-am iubit ca pe copilul meu.”
Dar Elena și Victor nu s-au mulțumit cu scrisoarea.
Au verificat actele.
Au găsit în arhive informații despre Ana.
Datele se potriveau.
Iar pentru confirmarea definitivă, au făcut un test ADN.
Rezultatul a venit câteva săptămâni mai târziu.
Victor a sunat-o.
— Elena?
— Da.
Vocea bătrânului tremura.
— S-a confirmat.
Elena închise ochii.
Ana Petrescu fusese mama ei.
Victor era unchiul ei.
Nu devenise peste noapte o prințesă.
Nu apăruse vreun testament miraculos.
Nu exista o avere secretă care o așteptase patruzeci de ani.
Exista însă ceva ce Elena își dorise încă din copilărie:
un răspuns.
Pentru prima dată știa de unde venea.
Victor i-a arătat fotografii cu Ana.
I-a povestit cum râdea.
Ce muzică asculta.
Că nu suporta cafeaua fără zahăr.
Că își prindea părul exact cum îl prindea uneori Elena.
A cunoscut veri pe care nu știa că îi are.
A aflat unde era înmormântată mama ei.
Într-o dimineață de toamnă, Elena și Victor au mers împreună acolo.
Elena a lăsat flori și a rămas mult timp fără să vorbească.
Nu simțea că găsise brusc o mamă.
Mama pe care o cunoscuse fusese Sofia.
Dar găsise o parte lipsă din propria poveste.
Cu Radu, lucrurile au fost mult mai puțin spectaculoase.
Și tocmai de aceea mai greu de reparat.
În zilele de după petrecere devenise incredibil de atent.
Îi aducea cafeaua.
O întreba când se mai vede cu Victor.
Voia să știe dacă va fi invitat și el.
Vorbea despre „familia noastră” ori de câte ori apărea numele Petrescu.
Într-o seară, Elena l-a întrebat direct:
— Dacă Victor nu recunoștea colierul, tu cum te-ai fi purtat cu mine a doua zi?
Radu nu răspunse.
— Tot ți-ar fi fost rușine de rochia mea?
— Am spus o prostie.
— Nu. Ai făcut mai mult decât atât. Ai spus unui om că sunt angajată la eveniment ca să nu afle că sunt soția ta.
— Eram stresat.
— Și după aceea?
— După aceea ce?
— După ce Victor s-a apropiat de mine, ai spus imediat: „Elena este soția mea.”
Radu tăcu.
Elena dădu din cap.
Asta fusese răspunsul.
Nu s-au despărțit în seara aceea.
Nici nu s-au împăcat miraculos.
Au urmat luni grele, în care Elena a încercat să afle dacă mai putea avea încredere în omul de lângă ea.
Iar Radu a trebuit să înțeleagă că problema nu fusese o rochie.
Fusese felul în care își măsura soția prin ochii celorlalți.
Câteva luni mai târziu, Victor a organizat o cină restrânsă de familie.
Elena s-a pregătit în dormitor.
Când a coborât, purta din nou rochia rubinie.
Aceeași.
Radu o privi.
De data aceasta nu spuse că era prea mult.
— Ești foarte frumoasă.
Elena își atinse pandantivul.
— Eram și atunci.
Radu își coborî privirea.
— Știu.
Elena nu-i răspunse.
Pentru că învățase ceva mult mai important decât cine fusese mama ei.
În seara petrecerii, colierul nu îi schimbase valoarea.
Victor Petrescu nu o transformase într-o femeie importantă.
Iar numele familiei în care se născuse nu o făcuse mai demnă de respect.
Elena fusese aceeași femeie și înainte ca cineva să recunoască pandantivul.
Doar că, în sfârșit, învățase să nu mai accepte lângă ea oameni care aveau nevoie de un nume important ca să vadă asta.