Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Doina nu întinse mâna după dosar.
— Ce vreți să semnez?
Cristina îl ținea acum cu ambele mâini, de parcă dintr-odată devenise prea greu.
— Mamă, nu e nimic rău.
— Atunci spune-mi.
Andrei oftă.
— E vorba despre casa mea.
Doina îl privi.
— Ce-i cu ea?
— Ți-am spus că vrem s-o extindem. Două camere sus, o baie și terasa.
— Mi-ai spus că te gândești.
— Am început lucrările.
Doina rămase câteva secunde fără să spună nimic.
— Cu ce bani?
Andrei își feri privirea.
Cristina interveni:
— A luat un credit.
— Și eu ce legătură am?
Din nou, cei doi se priviră.
Atunci Doina înțelese că nu aflase încă partea importantă.
— Andrei?
— Banca nu mi-a aprobat toată suma.
— Și?
— Am nevoie de o garanție suplimentară.
Doina se uită la dosar.
— Ce garanție?
Fiul ei arătă spre casa părintească.
Doina simți cum i se răcește fața.
— Casa asta?
— Doar temporar, mamă.
Pentru câteva secunde nu se auzi decât trosnetul lemnelor din sobă, prin ușa rămasă deschisă.
Doina se uită la casa în care se născuse.
Casa pe care o păstrase douăzeci și doi de ani.
Singurul lucru important pe care nu-l dăduse copiilor.
— Vrei să pun casa garanție pentru creditul tău?
— Nu o pierzi, mamă! izbucni Andrei. Eu plătesc ratele.
— Atunci de ce banca are nevoie de casa mea?
— Pentru că așa funcționează lucrurile!
Doina îl privi lung.
— Și tu, Cristina?
Fiica își strânse geanta la piept.
— Eu n-am nimic de-a face cu creditul lui.
— Atunci de ce ai adus tu actele?
Cristina tăcu.
— Pentru că Andrei m-a rugat.
— Și tu ai considerat normal?
— Mamă, doar îl ajuți.
Doina aproape că zâmbi.
„Doar îl ajuți.”
Auzise propoziția aceea toată viața.
Doar avansul.
Doar mobila.
Doar rata asta.
Doar reparația.
Doar până luna viitoare.
Și fiecare „doar” însemnase alte săptămâni din viața ei petrecute muncind în Spania.
— Iar mașina ta? întrebă Doina.
Cristina se înroși.
— Ce-i cu ea?
— Ai spus că te bazai pe mine pentru avans.
— Nu acum. După sărbători.
Doina dădu încet din cap.
Deci asta fusese.
Unul venise cu actele pentru casă.
Cealaltă venise deja cu planul pentru banii pe care mama urma să-i mai câștige.
Iar ea tocmai le spusese că nu se mai întoarce la muncă.
Andrei făcu un pas înainte.
— Mamă, hai să nu transformăm asta într-o dramă. Ai făcut atâtea pentru noi. Ce s-a schimbat acum?
Doina îl privi.
— Eu.
Andrei rămase tăcut.
— Eu m-am schimbat.
Cristina lăsă dosarul în jos.
— Din cauza lui Manuel?
Doina simți mâna soțului ei atingându-i ușor spatele.
— Nu. Manuel doar mi-a arătat că există și oameni care mă întreabă dacă sunt obosită înainte să mă întrebe câți bani mai am.
Andrei pufni.
— Sigur. Și acum ce urmează? Îi dai lui tot ce ai muncit o viață?
Doina îl privi drept în ochi.
— Nu.
Fiul păru surprins.
— Atunci?
— Îmi las mie. Pentru prima dată în viață.
Nici Cristina nu mai spuse nimic.
Doina se întoarse către Manuel.
— Spune-le.
— Doina…
— Te rog.
Manuel se apropie.
Vorbea românește cu greutate, dar suficient de bine încât să fie înțeles.
— Eu nu am nevoie de banii mamei voastre. Am casa mea în Spania. Am economiile mele. În câțiva ani am pensia mea.
Andrei își încrucișă brațele.
— Și atunci de ce ai venit aici?
Manuel îl privi calm.
— Pentru ea.
Atât.
Fără discursuri.
Fără justificări.
Doina simți că acele două cuvinte o dureau mai tare decât toată cearta.
Pentru ea.
Când fusese ultima dată când cineva făcuse ceva pur și simplu pentru ea?
Andrei luă dosarul din mâna surorii.
— Deci nu semnezi?
— Nu.
— Nici măcar nu citești actele?
— Nu trebuie.
— Mamă, am început lucrările bazându-mă pe ajutorul tău!
— Fără să mă întrebi.
— Pentru că întotdeauna ne-ai ajutat!
Doina își ridică privirea.
— Și tocmai asta a fost greșeala mea.
Andrei încremeni.
— Regreți că ne-ai ajutat?
— Nu. Regret că v-am făcut să credeți că ajutorul meu vi se cuvine.
Cristina își coborî capul.
Doina continuă:
— Andrei, ai casa ta. Cristina, ai apartamentul tău. Nu vi le-am dat ca să-mi fiți datori. V-am ajutat pentru că sunt mama voastră.
Vocea îi deveni mai joasă.
— Dar eu am trăit douăzeci și doi de ani într-o cameră închiriată ca voi să aveți camere în plus.
Se uită la fiul ei.
— Iar acum vrei să pun și ultima mea casă garanție pentru încă două.
Andrei își strânse maxilarul.
— Bine. Am înțeles.
— Sper.
— Hai, Cristina.
Sora lui nu se mișcă.
— Hai!
Cristina se uită la mama ei.
— Crăciun fericit, mamă.
Doina înghiți în sec.
— Crăciun fericit.
Andrei ieși primul.
Cristina îl urmă.
Câteva minute mai târziu, cele două mașini dispărură pe uliță.
Doina rămase în prag.
Manuel nu încercă să-i spună că făcuse bine.
Nu-i spuse că odraslele ei erau nerecunoscătoare.
Pur și simplu rămase lângă ea.
— Te doare? întrebă după un timp.
Doina dădu din cap.
— Sunt copiii mei.
— Știu.
— Poate i-am obișnuit eu așa.
— Poate.
Doina îl privi surprinsă.
Manuel zâmbi slab.
— Dar sunt adulți acum. Pot învăța altfel.
În seara aceea au rămas singuri.
Doina a terminat sarmalele.
Manuel a tăiat lemne.
Au pus pe masă două farfurii, pâine, murături și câte un pahar de vin.
Casa nu mai fusese atât de caldă de ani întregi.
Totuși, când s-a făcut miezul nopții, Doina s-a uitat de mai multe ori la telefon.
Niciun mesaj.
Nici de la Andrei.
Nici de la Cristina.
A doua zi dimineață, s-a trezit devreme.
Manuel încă dormea.
Doina și-a făcut cafea și s-a așezat lângă fereastră.
Pe uliță era liniște.
Pentru prima dată după douăzeci și doi de ani, nu trebuia să plece nicăieri.
Nu o aștepta nicio bătrână în Spania.
Nicio casă de curățat.
Niciun autobuz la șase dimineața.
Niciun transfer bancar de făcut la sfârșitul lunii.
Doina și-a privit mâinile.
Îmbătrâniseră.
În toți anii în care construise viitorul copiilor ei, aproape că nu observase când trecuse propriul ei prezent.
S-a auzit poarta.
Doina a ridicat capul.
Cineva intrase în curte.
S-a ridicat și a deschis ușa.
Era Cristina.
Singură.
Nu avea dosarul.
Ținea în mâini un cozonac.
— Ce s-a întâmplat?
Fiica ei își mușcă buza.
— Pot să intru?
Doina se dădu la o parte.
Cristina intră în bucătărie și puse cozonacul pe masă.
Pentru câteva clipe niciuna nu vorbi.
— Andrei știe că ai venit?
— Nu.
Doina turnă cafea într-o a doua cană.
— De ce ai venit?
Cristina își privea mâinile.
— Ieri m-ai întrebat de ce am adus eu dosarul.
— Da.
— Pentru că mi s-a părut normal.
Doina nu spuse nimic.
— Asta e partea care mă sperie, mamă. Nici măcar nu m-am întrebat dacă e corect.
Ochii Cristinei se umplură de lacrimi.
— Andrei mi-a spus că are nevoie de semnătura ta și eu am zis: „Mama o să semneze.”
Doina își coborî privirea.
— Pentru că mama semnează.
— Da.
Cristina începu să plângă.
— Mama trimite bani. Mama rezolvă. Mama mai stă un an în Spania. Mama se descurcă.
Doina simți cum i se strânge gâtul.
— Și tu?
Cristina o privi.
— Eu chiar voiam să-ți cer bani pentru mașină.
A râs amar printre lacrimi.
— Am apartamentul meu datorită ție și venisem să-ți cer bani pentru o mașină mai bună.
— Cristina…
— Lasă-mă să termin.
Fiica îi luă mâinile.
— Ieri ai spus că ai numărat banii înainte să-ți cumperi ghete. Eu nu știam asta.
— Nu trebuia să știți toate greutățile mele.
— Ba poate trebuia.
Doina o privi.
— Poate dacă știam cât te costa tot ce primeam noi, n-am fi ajuns să credem că banii apar pur și simplu când te sunăm.
Tăcerea dintre ele nu mai era aceeași ca în seara precedentă.
Cristina își șterse obrajii.
— Nu vreau bani pentru mașină.
Doina zâmbi slab.
— Bine.
— Și n-am venit pentru asta.
— Atunci pentru ce ai venit?
Cristina își strânse mâna mamei.
— Pentru tine.
Doina închise ochii.
Aceleași cuvinte pe care le spusese Manuel cu o zi înainte.
Dar rostite acum de copilul ei, sunau altfel.
Cristina se ridică și o îmbrățișă.
Doina o strânse la piept.
Nu era o împăcare care ștergea douăzeci și doi de ani.
Nu rezolva tot.
Dar era un început.
Andrei n-a venit în ziua aceea.
Nici a doua.
Au trecut aproape două săptămâni până când mașina lui a apărut din nou la poartă.
Doina era în curte împreună cu Manuel.
Andrei coborî singur.
Avea ceva în mână.
Dosarul.
Doina simți cum i se încordează corpul.
Fiul se apropie.
— Am rezolvat cu banca.
— Cum?
— Am redus proiectul. Renunț la etaj pentru moment. Fac numai ce-mi permit.
Doina îl privi.
Andrei întinse dosarul.
— Nu mai am nevoie de semnătura ta.
Apoi rupse hârtiile în două.
Doina nu zâmbi.
Nu încă.
— Am fost furios pe tine, continuă el. Foarte furios.
— Știu.
— Mi se părea că ne abandonezi.
Doina îl privi aproape neîncrezătoare.
— Andrei, eu am plecat de lângă voi la patruzeci de ani și mi-am petrecut următorii douăzeci și doi muncind pentru voi.
Vocea i se frânse.
— Dacă asta numești abandon…
— Nu.
Andrei își coborî privirea.
— Acum înțeleg.
A rămas câteva secunde tăcut.
— Doar că m-am obișnuit să cred că vei fi întotdeauna acolo să repari ce nu reușesc eu.
Doina se apropie.
— Voi fi întotdeauna mama ta.
Apoi adăugă:
— Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți plătesc fiecare greșeală.
Andrei dădu din cap.
— Știu.
Privirea îi alunecă spre Manuel.
— Îmi pare rău și pentru cum am vorbit cu tine.
Manuel îi întinse mâna.
— Putem începe din nou.
Andrei o strânse.
În iarna aceea, Doina nu s-a mai întors la muncă în Spania.
Primăvara, ea și Manuel au reparat casa părintească.
Nu au transformat-o într-o vilă.
Au păstrat pridvorul.
Au reparat soba.
Au schimbat ferestrele.
Doina și-a făcut în curte o grădină mică și a plantat din nou florile pe care le avusese mama ei.
Pentru prima dată după douăzeci și doi de ani, banii pe care îi economisea nu mai aveau automat numele copiilor scris pe ei.
A mers cu Manuel câteva zile la mare.
Și-a cumpărat o haină fără să aștepte reducerile.
Iar într-o după-amiază, într-un magazin din Ploiești, s-a oprit în fața unei perechi de ghete.
Le-a întors pe toate părțile.
— Îți plac? întrebă Manuel.
— Da.
— Atunci ia-le.
Doina se uită la preț.
Vechiul reflex apăru imediat.
„Mai bine păstrez banii. Poate au copiii nevoie de ceva.”
Apoi își aminti.
Andrei avea casa lui.
Cristina avea apartamentul ei.
Iar ea avea 62 de ani și o viață pe care o amânase suficient.
— Le iau.
Manuel zâmbi.
Poate pentru altcineva era doar o pereche de ghete.
Pentru Doina însemnau douăzeci și doi de ani.
Însemnau toate lucrurile pe care și le refuzase spunându-și că ea poate aștepta.
Copiii veneau acum la casa părintească mai des.
Uneori aduceau mâncare.
Alteori nu aduceau nimic.
Și tocmai asta îi plăcea Doinei.
Veneau pur și simplu să stea.
Într-o duminică, Cristina a întrebat-o:
— Mamă, ai nevoie de ceva?
Doina aproape că răspunse automat:
„Nu.”
Apoi se opri.
— Da.
Cristina deveni atentă.
— De ce?
— Ajută-mă să mut masa în curte.
Fiica ei începu să râdă.
— Atât?
— Atât.
În după-amiaza aceea au mâncat cu toții sub nucul bătrân.
Doina îi privea pe Andrei și Cristina vorbind cu Manuel și se gândea cât de ciudat fusese totul.
Crezuse ani întregi că o mamă bună este aceea care dă până nu-i mai rămâne nimic.
Acum știa că greșise.
Dragostea nu înseamnă să-ți înveți copiii că viața ta valorează mai puțin decât a lor.
Și poate cea mai importantă lecție pe care le-o dăduse nu fusese casa lui Andrei.
Nici apartamentul Cristinei.
Fusese ziua în care, după douăzeci și doi de ani de sacrificii, avusese curajul să spună:
„Ajunge. Și eu sunt om. Și viața mea contează.”