Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Irina nu s-a dus direct la avocat.
Mai întâi a intrat într-o cafenea de peste drum, s-a așezat la masa cea mai îndepărtată și și-a pus telefonul în față.
Încă îi tremurau mâinile.
„Irina e o naivă.”
„Am făcut-o să se îndoiască de ea însăși.”
„După aceea va semna ce trebuie.”
Cuvintele lui Radu îi reveneau obsesiv în minte.
Pentru prima dată, toate lucrurile care o duruseră în ultimele luni aveau o explicație.
Nu rochia fusese problema.
Nici felul în care vorbea cu clienții.
Nici corpul ei.
Nici competența ei.
Radu avusese nevoie ca ea să creadă că problema era întotdeauna la ea.
Irina și-a deschis geanta.
De câteva săptămâni purta acolo un dosar subțire cu documentele pe care Radu insistase să le semneze.
Le luase la serviciu tocmai pentru că voia să le citească în liniște.
Până atunci nu avusese timp.
Acum avea un motiv foarte bun să-și facă timp.
A sunat-o pe Andreea, o avocată cu care colaborase de mai multe ori prin agenția imobiliară.
— Poți să mă primești astăzi?
— S-a întâmplat ceva?
Irina s-a uitat la dosar.
— Cred că soțul meu încearcă să mă convingă să semnez ceva ce n-ar trebui să semnez.
O oră mai târziu, cele două femei stăteau una în fața celeilalte.
Andreea a citit documentele în tăcere.
Din când în când se întorcea la câte o pagină.
— Cine ți le-a dat?
— Radu.
— Și ce ți-a spus că sunt?
— Niște acte pentru o posibilă investiție. Spunea că vrea să vadă ce variante avem dacă, la un moment dat, cumpărăm o casă.
Andreea a ridicat ochii.
— Și apartamentul tău?
— Ce-i cu el?
Avocata a întors una dintre pagini spre ea.
— Este menționat aici.
Irina a simțit că i se strânge stomacul.
— Cum?
Andreea i-a explicat pe înțelesul ei.
Documentele nu îi transferau pur și simplu apartamentul lui Radu. Lucrurile nu funcționau atât de simplu.
Dar îi ofereau acestuia o poziție pe care Irina nu avusese niciodată intenția să i-o dea și legau proprietatea ei de o operațiune financiară prezentată mult mai inocent acasă.
— Dacă ai fi semnat fără să înțelegi toate consecințele, ai fi putut avea o problemă foarte serioasă.
Irina a rămas cu privirea în foaie.
— Mi-a spus doar: „Semnează aici, să vedem ce variante avem.”
Andreea a lăsat pixul jos.
— Atunci nu mai semnezi nimic adus de el fără verificare.
— N-am de gând.
— Știe că ai aflat?
Irina s-a gândit la Radu, relaxat în sufrageria ei.
— Nu.
— Păstrează lucrurile așa până îți pui documentele și conturile în ordine.
În următoarele ore, Irina a făcut exact asta.
A verificat fiecare document pe care îl semnase în ultimul an.
Și-a schimbat parolele conturilor personale.
A verificat cine avea acces la informațiile ei.
A pus actele originale ale apartamentului într-un loc sigur.
Apoi a făcut ceva și mai greu.
S-a întors acasă.
Radu era în bucătărie.
— Unde ai fost?
Irina și-a lăsat geanta pe scaun.
— La muncă.
— Credeam că termini mai devreme.
— S-a prelungit.
A privit-o atent.
— Ești bine?
Cu câteva luni înainte, întrebarea aceea ar fi făcut-o să se deschidă imediat.
Acum îi auzea vocea din sufragerie:
„Am făcut-o să se îndoiască de ea însăși.”
— Sunt obosită.
Radu s-a apropiat și a sărutat-o pe frunte.
Irina a trebuit să-și adune toată puterea ca să nu se retragă.
— Ai apucat să te uiți peste actele alea? a întrebat el.
Aproape că a râs.
Nici măcar nu așteptase până a doua zi.
— Puțin.
— Și?
— Cred că ai dreptate.
Radu s-a oprit.
— În legătură cu ce?
— Cu faptul că trebuie să începem să gândim mai mult ca o familie.
Pentru o fracțiune de secundă, Irina a văzut ceva pe fața lui.
Satisfacție.
A dispărut imediat.
— Exact asta încerc să-ți spun de luni întregi.
— Știu.
— Atunci semnăm?
Irina și-a turnat apă într-un pahar.
— Nu în seara asta. Sunt ruptă de oboseală.
— Irina…
— Mâine.
Radu a zâmbit.
— Bine. Mâine.
În noaptea aceea, Irina aproape că n-a dormit.
Nu de frică.
Ci pentru că încerca să accepte că bărbatul de lângă ea nu era omul pe care crezuse că îl cunoaște.
Dimineața, Radu a plecat la serviciu.
La zece minute după el, Irina a început să-și strângă lucrurile importante.
Nu haine.
Nu mobilă.
Acte.
Laptopul.
Câteva obiecte personale.
Și-a sunat sora și i-a povestit tot.
La început s-a făcut liniște.
Apoi a auzit:
— Vin la tine.
— Nu. Deocamdată vreau doar să știi.
— Irina, omul ăsta locuiește în casa ta.
— Știu.
— Atunci ce ai de gând?
Irina s-a uitat în jur.
La canapeaua aleasă de ea.
La biblioteca pe care o montase împreună cu tatăl ei.
La ferestrele pentru care economisise luni întregi.
— Să-mi iau viața înapoi.
În aceeași zi, după ce s-a informat exact ce pași putea face legal în situația ei, Irina i-a trimis lui Radu un mesaj și i-a cerut să se întâlnească într-un loc public.
Radu a venit zâmbind.
— Ce-i cu misterul?
Irina pusese dosarul între ei.
— Am fost la avocat.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Pentru ce?
— Pentru documentele tale.
— Irina, iar exagerezi.
Aproape că o amuza cât de repede revenise la vechea tactică.
— Nu exagerez.
— Sunt niște hârtii standard.
— Atunci de ce nu mi-ai explicat ce implică?
— Ți-am explicat.
— Nu.
Radu s-a lăsat pe spate.
— Cine ți-a băgat prostiile astea în cap?
Irina l-a privit.
Aceeași întrebare.
Întotdeauna trebuia să existe cineva care o influența.
Pentru că, în lumea lui Radu, Irina nu putea ajunge singură la o concluzie.
— Tu.
A încruntat sprâncenele.
— Ce?
— Tu mi le-ai băgat în cap.
— Despre ce vorbești?
— Miercuri am venit acasă la unu.
Radu a încremenit.
Doar o secundă.
Dar Irina a văzut.
— Erai în sufragerie.
El n-a mai spus nimic.
— Vorbeai la telefon.
Fața lui s-a schimbat.
— Irina…
— Continuă.
— Nu știu ce crezi că ai auzit.
Irina a zâmbit trist.
Exact cum anticipase.
Explicația.
— Am auzit suficient.
— Era o discuție scoasă din context.
— Care era contextul pentru „Irina e o naivă”?
Radu a rămas tăcut.
— Sau pentru „am făcut-o să se îndoiască de ea însăși”?
— Pot să explic.
— Știu.
Irina s-a aplecat ușor spre el.
— Tocmai de aceea n-am intrat peste tine atunci.
Radu a privit-o pentru prima dată cu adevărat neliniștit.
— Ce ai făcut?
— Am verificat.
— Ce?
— Tot ce ai încercat să mă convingi să semnez.
— Și?
— Și nu voi semna nimic.
Radu și-a strâns maxilarul.
— Deci arunci căsnicia noastră pentru niște hârtii?
— Nu.
Irina și-a luat geanta.
— O închei pentru că soțul meu a petrecut luni întregi încercând să mă convingă că valorez mai puțin, ca să poată obține mai ușor ceea ce voia de la mine.
— Nu a fost așa.
— Atunci spune-mi un singur lucru.
S-a oprit.
— De ce trebuia să cred că fără tine nu mă descurc?
Radu n-a răspuns.
Și tăcerea lui i-a oferit ultimul răspuns de care avea nevoie.
Despărțirea n-a fost simplă și nici spectaculoasă.
Au urmat discuții, acte și multe zile în care Radu a oscilat între scuze și acuzații.
Uneori spunea că o iubise.
Alteori că Irina era paranoică.
Apoi îi spunea că n-o să mai găsească pe nimeni care s-o suporte.
Ultima replică ar fi distrus-o cu câteva luni înainte.
Acum aproape că o făcea să zâmbească.
Pentru că începuse să recunoască mecanismul.
De fiecare dată când Irina devenea puternică, Radu încerca s-o facă din nou mică.
Numai că nu mai funcționa.
Câteva luni mai târziu, Irina avea din nou apartamentul numai pentru ea.
Într-o dimineață se pregătea pentru o întâlnire importantă.
A deschis dulapul și a văzut rochia bordo pe care Radu o criticase înaintea prezentării din ziua în care aflase adevărul.
A luat-o.
A îmbrăcat-o.
S-a privit în oglindă.
Pentru o clipă, aproape că i-a auzit vocea:
„Eu n-aș merge așa.”
Irina și-a pus cerceii.
Și a plecat exact așa.
În după-amiaza aceea a încheiat una dintre cele mai bune tranzacții din cariera ei.
Când s-a întors acasă, și-a lăsat geanta în hol și a rămas câteva secunde privind apartamentul.
Același apartament despre care Radu râsese la telefon că urma să fie al lui.
A trecut mâna peste peretele din hol și a zâmbit.
Nu pentru că păstrase niște metri pătrați.
Ci pentru că recuperase ceva mult mai important.
Încrederea în femeia care fusese înainte ca altcineva s-o convingă că nu era suficient de bună.