Partea a 2-a – Continuarea poveștiiM-am dus la masă și m-am așezat. Pur și simplu.
Pentru prima dată în doisprezece ani, la una dintre petrecerile organizate în casa mea, eram și eu musafir.
Sorin rămăsese în mijlocul sufrageriei cu acea carafă goală în mână.
— Ileana… ce faci?
Mi-am pus un șervețel în poală.
— Mănânc.
— Acum?
M-am uitat la farfuria din fața mea.
— Da. N-am mâncat nimic de dimineață.
Doina și-a revenit prima.
— Ileana, dacă ești obosită, puteai să spui. Nu trebuia să faci spectacol chiar de ziua mea.
Am ridicat privirea spre ea.
— Doina, ai venit azi-dimineață și mi-ai spus în ce vază să pun florile, ce față de masă să folosesc și cât de mărunt să-ți tai salata.
Am arătat spre bucătărie.
— Ai avut destule ocazii să observi că sunt obosită.
Cineva de la capătul mesei și-a coborât privirea.
Natalia, care mă ajutase și la aniversarea lui Sorin, și-a tras scaunul de lângă ea.
— Ileana, vino aici.
M-am mutat lângă ea.
Sorin încă nu se mișcase.
— Și apa? a întrebat el.
Am privit carafa din mâna lui.
— Bucătăria e la cinci metri.
Câțiva invitați și-au ascuns zâmbetul.
Sorin s-a înroșit.
A plecat spre bucătărie.
După mai puțin de un minut, l-am auzit:
— Ileana! Unde e gheața?
N-am răspuns.
A apărut în ușă.
— Te-am întrebat unde e gheața.
— În congelator.
— Unde în congelator?
Am luat liniștită o bucată de friptură.
— Caută.
Sorin m-a privit de parcă îi vorbeam într-o limbă străină.
Apoi s-a întors în bucătărie.
În următoarea jumătate de oră, soțul meu a descoperit o casă în care locuia de doisprezece ani.
A aflat unde ținem gheața.
Unde sunt lingurile mari pentru servit.
Unde păstrăm pâinea de rezervă.
Care platou merge pentru friptură.
Și cât de repede se golește o carafă când la masă sunt douăzeci și cinci de oameni.
— Sorin, mai aduci niște pâine?
— Sorin, s-a terminat apa!
— Unde sunt șervețelele?
— Mai avem salată?
La început încerca să-mi arunce priviri.
Eu mâncam.
Pentru prima dată, am gustat friptura pe care o pregătisem.
Era bună.
Chiar foarte bună.
— Ileana, ai făcut tu sosul ăsta? m-a întrebat unul dintre invitați.
— Da.
— E extraordinar.
— Mulțumesc.
Era probabil prima dată în seara aceea când cineva îmi mulțumea pentru ceva.
La un moment dat, Sorin a venit cu un platou prea plin.
Sosul i-a curs pe cămașă.
Doina s-a ridicat.
— Vai, Sorin!
Eu n-am făcut nimic.
Nu m-am repezit cu prosopul.
Nu i-am adus altă cămașă.
Nu i-am șters pata.
Sorin s-a uitat spre mine din reflex.
Apoi parcă și-a amintit.
A luat singur un șervețel.
Natalia s-a apropiat de mine.
— Ești bine?
— Foarte bine.
Și chiar eram.
Nu voiam să-l umilesc pe Sorin.
Voiam doar să încetez să-l salvez de fiecare dată de munca pe care nici măcar nu o vedea.
Petrecerea a continuat.
După un timp, invitații au început să se ridice.
Unii și-au dus singuri farfuriile în bucătărie.
Două dintre femei au strâns paharele.
Unul dintre bărbați l-a ajutat pe Sorin să adune sticlele.
Doina, care până atunci fusese doar sărbătorita, a început și ea să strângă tacâmurile.
Dintr-odată, munca pe care o făcusem singură ani întregi putea fi făcută de mai mulți oameni.
Ce descoperire.
Pe la unsprezece au plecat ultimii musafiri.
Am intrat în bucătărie.
Chiuveta era plină.
Pe blat erau tăvi, castroane și oale.
Sorin stătea în mijlocul lor.
— Mă culc, i-am spus.
S-a întors spre mine.
— Și astea?
Am privit vasele.
— Ce-i cu ele?
— Le lăsăm așa?
— Eu, da.
Și m-am dus la culcare.
În noaptea aceea am adormit înaintea lui.
A doua zi dimineață m-am trezit pe la opt.
Locul de lângă mine era gol.
Am coborât.
Din bucătărie se auzea apa curgând.
Sorin stătea la chiuvetă.
Spăla oala mare în care făcusem friptura.
Avea mânecile suflecate și arăta de parcă participase la o expediție.
M-am oprit în ușă.
— Bună dimineața.
— Bună.
A continuat să spele.
După câteva secunde a spus:
— Nu știam că durează atât.
N-am răspuns.
S-a oprit.
Apoi a clătinat din cap.
— Nu. Nu e adevărat.
M-am uitat la el.
— Ce?
A lăsat buretele jos.
— Știam.
A urmat o pauză.
— Doar că îmi era mai comod să mă prefac că nu știu.
Asta m-a surprins.
Nu un „îmi pare rău” spus repede.
Nu o scuză.
Nu „dar și tu puteai să-mi spui”.
Doar adevărul.
— De doisprezece ani faci asta? m-a întrebat.
— Da.
— La fiecare petrecere?
— Aproape.
S-a uitat la muntele de vase.
— Și eu mă culcam.
— Da.
— Iar dimineața totul era curat.
— Da.
Sorin și-a trecut mâna peste față.
— Sunt un idiot.
— Uneori.
A zâmbit puțin.
Eu nu.
Nu voiam ca o singură seară la chiuvetă să șteargă doisprezece ani.
— Nu vreau să-mi promiți nimic acum, i-am spus. Vreau doar ca data viitoare când inviți oameni în casa noastră să-ți amintești că petrecerea nu se organizează singură.
A dat din cap.
— Bine.
— Și nu mai inviți douăzeci și cinci de persoane fără să mă întrebi.
— Bine.
— Iar dacă hotărâm împreună să facem ceva aici, împărțim munca.
De data aceasta a ezitat doar o secundă.
— Bine.
Testul a venit trei săptămâni mai târziu.
Sorin a intrat într-o seară în bucătărie.
— Gigi m-a întrebat dacă facem un grătar sâmbătă.
Am continuat să tai roșiile.
— Și?
— I-am spus că trebuie să vorbesc întâi cu tine.
M-am oprit.
Era o propoziție banală.
Dar în doisprezece ani n-o mai auzisem.
— Câți oameni?
— Opt.
— Cine cumpără?
— Eu și Gigi.
— Cine pregătește carnea?
— Eu.
— Salatele?
— Le facem împreună.
— Și după?
A zâmbit.
— Nu mă culc până nu terminăm amândoi.
M-am uitat la el câteva secunde.
— Atunci puteți veni.
Sâmbătă, Sorin s-a trezit înaintea mea.
A cumpărat carnea.
A pregătit grătarul.
A pus masa.
Eu am făcut două salate și un desert.
Când au venit invitații, am stat cu ei.
Am mâncat cât mâncarea era caldă.
Am râs.
Mi-am băut cafeaua până la capăt.
La sfârșitul serii, Gigi și-a ridicat paharul.
— Sorine, a ieșit perfect!
Sorin s-a uitat spre mine.
— Nu mie să-mi mulțumești. Am făcut amândoi.
Nu era o declarație spectaculoasă.
Dar pentru mine a însemnat mai mult decât una.
Pentru că în seara aceea am înțeles ceva:
Nu mă supărase niciodată faptul că găteam pentru oamenii pe care îi iubeam.
Mă supărase că munca mea devenise atât de firească pentru ceilalți, încât nimeni nu o mai vedea.
Uneori nu trebuie să pleci.
Nu trebuie să spargi farfurii.
Nu trebuie să țipi.
Uneori trebuie doar să-ți scoți șorțul, să te așezi la propria masă și să-l lași pe omul de lângă tine să descopere câtă muncă se ascundea în spatele lucrurilor pe care le considera „normale”.
Iar de atunci, înainte ca Sorin să spună cuiva:
„Sigur, facem la noi”,
se întoarce mai întâi spre mine și întreabă:
— Ileana, ce zici?
Și, după doisprezece ani, diferența dintre cele două propoziții mi se pare uriașă.