Partea a 2-a – Continuarea poveștiiDumitru a clipit de câteva ori.
— Cum adică ce ofer?
— Exact asta te-am întrebat. Mi-ai explicat foarte clar ce aș avea eu de făcut: ciorbă, cămăși, grădină. Acum spune-mi ce aduci tu într-o relație.
S-a îndreptat în scaun.
— Păi… pe mine.
Am așteptat.
— Și?
— Cum „și”? Ai lângă tine un bărbat normal. Serios. Nu beau, nu umblu prin baruri, am apartamentul meu, am căsuța de lângă Snagov…
— Astea sunt lucrurile tale, Dumitru. Eu te-am întrebat ce oferi unei femei.
Pentru prima dată, zâmbetul lui a dispărut.
— Voi, femeile din ziua de azi, complicați totul.
— Nu mi se pare complicat. Tu vrei mâncare gătită, cămăși călcate și ajutor la grădină. Ce primește femeia?
A oftat iritat.
— Siguranță.
— Ce fel de siguranță?
— Are un bărbat lângă ea!
A spus-o de parcă tocmai îmi oferise cheia unui palat.
Am luat ultima bucățică de plăcintă de pe platou și am pus-o pe farfuria mea.
Dumitru a urmărit-o cu privirea.
— Știi care este problema ta, Ana? Ai prea multe pretenții.
Am zâmbit.
— Pretențiile mele sunt foarte normale.
— Așa spun toate femeile singure.
— Respect, tact, reciprocitate și educație. Lista este destul de scurtă.
Am făcut o pauză.
— Dar dumneata nu ai trecut nici de primul punct.
Fața i s-a schimbat.
— Adică eu nu sunt educat?
Am privit spre ușă.
— Ai venit pentru prima dată în casa unei femei cu mâinile goale. N-ai spus mulțumesc pentru ceai. Ai mâncat două felii de plăcintă și, înainte să termini a doua, deja îmi explicai ce ciorbă să-ți gătesc și ce cămăși să-ți calc.
Dumitru s-a înroșit.
— La vârsta noastră nu mai suntem adolescenți să umblăm cu floricele!
— Corect. Tocmai de aceea, la 60 de ani, mă așteptam să fi învățat deja bunele maniere.
S-a ridicat brusc.
— Doamna Popescu mi-a spus că ești o femeie cumsecade.
— Sunt.
— Nu pari.
M-am ridicat și eu.
— Faptul că sunt cumsecade nu înseamnă că sunt disponibilă pentru postul de menajeră.
Și-a luat sacoul de pe spătar.
— O să ajungi singură.
— Este posibil.
— O să vezi tu. O să stai aici și o să hrănești pisicile.
M-am uitat în jur.
Nici măcar nu aveam pisică.
— Se poate. Dar pisicile vin măcar cu recunoștință, nu cu pretenții la ciorbă.
Pentru o secundă a rămas fără cuvinte.
Apoi s-a îndreptat spre ușă.
Am deschis-o.
Dumitru s-a oprit în prag.
— Să nu crezi că mă afectează. Am de unde alege.
— Atunci îți doresc succes.
— Sunt destule femei care ar aprecia un bărbat ca mine.
— Cu atât mai bine. Numai să le spui de la început că postul include călcat, gătit și muncă în grădină. Să știe pentru ce dau interviu.
A ieșit fără să-și ia rămas-bun.
Am închis ușa.
Apoi m-am întors în bucătărie.
Pe masă rămăseseră firimiturile lui și ceaiul pe jumătate băut.
M-am uitat la ele și am început să râd.
Nu de Dumitru.
De mine.
Pentru că, timp de aproape o oră, încercasem să fiu politicoasă cu un bărbat care venise în casa mea convins că simpla lui prezență era un premiu.
Telefonul a sunat după nici zece minute.
Doamna Popescu.
— Ana! Ce s-a întâmplat? Dumitru m-a sunat foarte supărat!
— A fost rapid.
— Mi-a spus că l-ai jignit.
— L-am întrebat ce oferă într-o relație.
S-a făcut liniște.
— Și?
— N-a știut să răspundă.
— Ana, trebuie să mai lași și tu de la tine. Dumitru are apartament, pensie bună, căsuță…
— Știu. Mi-a prezentat inventarul.
— Dar la 45 de ani nu mai poți avea aceleași pretenții ca la 25.
Am închis ochii.
Aceeași poveste.
Doar spusă de altcineva.
— Ce pretenții, doamnă Popescu?
— Să vină cu flori, să fie romantic, să…
— N-am cerut flori. Am cerut respect.
N-a răspuns.
— Și dacă pentru asta sunt prea bătrână la 45 de ani, atunci prefer să îmbătrânesc singură.
Am închis.
Credeam că acolo se terminase povestea.
M-am înșelat.
O săptămână mai târziu, soneria a sunat din nou.
M-am uitat prin vizor.
Dumitru.
De data aceasta avea în mână trei garoafe.
Am deschis doar cât permitea lanțul.
— Ce dorești?
Mi-a întins florile.
— Am venit să facem pace.
— Nu suntem certați.
A părut surprins.
— Atunci lasă-mă să intru.
— Nu.
— Ana, hai să nu fim copii. M-am gândit la ce ai spus. Poate am fost puțin prea direct.
„Puțin.”
— Și?
— Și putem încerca din nou. Fără atâtea pretenții de la început.
Am zâmbit.
— Ale cui?
S-a oprit.
— Cum?
— La pretențiile cui renunțăm? La ale mele sau la ale tale?
A început să se încrunte.
Atunci am știut că nu se schimbase nimic.
Venise doar pentru că nu suporta ideea că eu îl refuzasem.
— Dumitru, îți mulțumesc pentru flori.
— Deci?
— Dar nu.
— Din cauza unei conversații?
— Nu. Din cauza felului în care vezi o femeie.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Te crezi mai bună decât altele?
— Nu. Doar știu ce nu vreau.
Am închis ușa.
De data aceasta nu m-am mai simțit nici măcar vinovată.
Câteva luni mai târziu, doamna Popescu mi-a spus că Dumitru cunoscuse pe altcineva.
— O femeie foarte gospodină, a adăugat ea.
— Mă bucur pentru ei.
Și chiar vorbeam serios.
Eu nu aveam nimic împotriva unei femei care voia să gătească în fiecare zi, să calce cămăși sau să lucreze într-o grădină.
Dacă asta o făcea fericită, era alegerea ei.
Problema era să i se spună că trebuie să facă toate acestea doar pentru privilegiul de a avea un bărbat lângă ea.
În seara aceea am ajuns acasă, mi-am făcut un ceai și am tăiat ultima bucată dintr-o altă plăcintă cu mere.
Am mâncat-o singură.
Nimeni nu mi-a evaluat bucătăria.
Nimeni nu mi-a explicat ce „utilitate” ar trebui să am.
Nimeni nu mi-a cerut ciorbă.
Și am înțeles ceva foarte simplu:
La 45 de ani nu devenisem prea bătrână ca să am pretenții.
Devenisem suficient de matură ca să știu diferența dintre compromis și lipsă de respect.
Iar dacă alegerea era între a sta singură la masa mea și a servi un bărbat convins că simpla lui prezență este o favoare…
preferam fără ezitare ultima felie de plăcintă.