Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Doamnă Marinescu, în proba pe care ne-ați adus-o am identificat un sedativ.
Am rămas cu telefonul lipit de ureche, fără să pot răspunde.
Medicul a continuat:
— Dintr-o singură probă nu pot spune de cât timp îl consumați. Dar cantitatea găsită poate provoca somnolență accentuată și poate reduce considerabil capacitatea de reacție.
— Sunteți sigur?
— Da. Dacă nu știți cum a ajuns acolo, nu mai consumați nimic pregătit de persoana respectivă. Și vă recomand să cereți ajutor juridic.
Am închis.
Pentru câteva minute am rămas nemișcată în mașină.
Apoi mi-am amintit diminețile în care mă trezeam amețită.
Serile pe care nu-mi aminteam cum le încheiasem.
Și vocea lui Vlad:
„Până la ultima picătură.”
Șase ani.
De șase ani îmi pregătea băutura aproape în fiecare seară.
Nu știam dacă pusese mereu ceva în ea.
Dar știam ce văzusem cu ochii mei în acea noapte.
M-am întors acasă la ora obișnuită.
Vlad era în bucătărie.
— Cum a fost ziua micuței mele soții?
M-a sărutat pe obraz.
Pentru prima dată, gestul lui tandru mi-a provocat fiori.
— Obositoare.
A zâmbit.
— Atunci îți pregătesc băutura mai devreme în seara asta.
Am reușit să-i zâmbesc.
— Ar fi minunat.
În după-amiaza următoare mi-am sunat avocatul, Sorin Dumitrescu. Îl cunoscuse pe primul meu soț și știa exact ce proprietăți aveam.
M-a ascultat fără să mă întrerupă.
Apoi m-a întrebat:
— Vlad are acces la conturile tale?
— La unul singur, pentru cheltuielile casei.
— Procură?
— Nu.
A urmat întrebarea care m-a făcut să tac.
— Este trecut în testament?
— Da.
Cu un an înainte îl adăugasem.
Atunci mi-am amintit cum se întâmplase.
Stăteam amândoi pe terasă când Vlad îmi spusese:
— Dacă ți s-ar întâmpla ceva, familia ta m-ar putea da afară din casa în care am construit atâtea amintiri.
Nu-mi ceruse nimic direct.
Nu fusese nevoie.
Eu însămi propusesem modificarea testamentului.
La vremea aceea mi se păruse vulnerabil.
Acum, aceeași conversație suna cu totul altfel.
— Elena, mi-a spus Sorin, nu-l confrunta. Mai întâi ne asigurăm că ești în siguranță și punem în ordine tot ce ține de bunurile tale.
În zilele următoare m-am comportat normal.
Vlad îmi aducea paharul.
Eu îl luam.
Doar că nu-l mai beam.
Țineam apă lângă pat și, când rămâneam singură, goleam băutura într-un recipient separat.
În același timp, am schimbat documentele pe care aveam dreptul să le modific.
Apoi am început să verific casa.
Nu telefonul lui.
Nu laptopul.
Propriile mele lucruri.
În biroul pe care îl foloseam tot mai rar am observat că lipseau copii ale unor analize medicale mai vechi.
Dintr-o altă mapă dispăruseră copiile actelor proprietății de la mare.
Originalele erau în seif.
Dar cineva avusese nevoie de copii.
În seara aceea, Vlad a apărut din nou în dormitor cu paharul.
— Pentru tine.
— Mulțumesc.
Am luat o înghițitură falsă și l-am pus pe noptieră.
Vlad a rămas în ușă.
— Mai bea.
— Imediat.
Nu s-a mișcat.
— Elena, știi că nu-mi place când îl lași pentru mai târziu.
Mi s-a făcut pielea de găină.
De câte ori îmi spusese asta în ultimii ani?
Și de câte ori interpretasem insistența lui drept grijă?
— De ce e atât de important? l-am întrebat.
Pentru o fracțiune de secundă, ceva s-a schimbat în privirea lui.
Apoi a zâmbit.
— Pentru că vreau să ai grijă de tine.
Am băut încă puțin, doar cât să-l conving.
În realitate, lichidul abia îmi atinsese buzele.
A doua zi, după ce am discutat din nou cu avocatul, am instalat camere de securitate în zonele comune ale casei.
Nu a trebuit să aștept mult.
Trei seri mai târziu, Vlad a crezut că dorm.
Înregistrarea îl arăta intrând în birou.
A deschis dulapul cu documente și a început să fotografieze câteva foi.
Apoi și-a scos telefonul și a sunat pe cineva.
Sunetul nu era perfect.
Dar o propoziție se auzea suficient de clar:
— Nu încă. Mai trebuie să pară natural.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
Am ascultat din nou.
Aceleași cuvinte.
„Mai trebuie să pară natural.”
În acel moment am încetat să mai caut singură explicații.
Am trimis înregistrarea avocatului și am cerut ajutorul autorităților, predând rezultatul analizei și ceea ce strânsesem până atunci.
Apoi am plecat din casă.
Nu i-am spus lui Vlad unde merg.
M-am mutat temporar la prietena mea Mariana.
În aceeași seară, telefonul a început să sune.
Prima dată, Vlad părea îngrijorat.
— Iubito, unde ești? M-ai speriat.
N-am răspuns.
A doua oară tonul era diferit.
— Elena, nu e amuzant. Sună-mă.
A treia oară nu mai vorbea bărbatul calm pe care îl cunoscusem la yoga.
Mesajul avea doar trei cuvinte:
„Ce ai făcut?”
Atunci am știut că luasem decizia corectă.
Investigația care a urmat a durat.
Și, pe măsură ce lucrurile erau verificate, am aflat că exista și o altă persoană cu care Vlad discutase despre mine.
Un cunoscut care lucra în domeniul medical.
În conversațiile analizate ulterior existau referiri la starea mea de sănătate, la proprietățile mele și la testament.
Avocatul m-a avertizat să nu transform bănuielile în certitudini înainte ca toate probele să fie verificate.
Avea dreptate.
Dar pentru mine exista deja un fapt pe care nimeni nu-l mai putea explica printr-o neînțelegere:
soțul meu pusese pe ascuns o substanță sedativă în băutura mea.
Iar eu nu-i cerusem niciodată așa ceva.
Câteva săptămâni mai târziu am intrat din nou în casa mea.
Fără Vlad.
M-am oprit în hol și am privit în jur.
Aceleași tablouri.
Aceeași mobilă.
Aceleași ferestre.
Și totuși casa părea diferită.
Am intrat în bucătărie.
Pe raft erau borcanul cu mușețel și mierea.
Le-am privit mult timp.
Apoi le-am aruncat.
Mi-am pus apă la încălzit și mi-am făcut un ceai simplu.
Fără miere.
Fără mușețel.
Fără nimeni care să-mi spună ce trebuie să beau.
Am urcat în dormitor, m-am așezat lângă fereastră și am luat prima înghițitură.
Apoi a doua.
M-am oprit când am vrut eu.
Gestul acela banal mi s-a părut, pentru prima dată, un privilegiu.
La 59 de ani am înțeles ceva ce mi-aș fi dorit să înțeleg mai devreme.
Nu diferența de 31 de ani dintre noi fusese problema.
Nu faptul că eu aveam bani, iar el era mult mai tânăr.
Și nici măcar faptul că oamenii mă avertizaseră, iar eu nu-i ascultasem.
Problema era că ajunsesem să confund controlul cu grija.
„Ai mâncat?”
„Unde mergi?”
„Lasă, fac eu.”
„Nu trebuie să te ocupi tu de acte.”
„Bea tot. E pentru binele tău.”
Luate separat, toate puteau suna ca iubire.
Împreună, începuseră să-mi ia încet dreptul de a pune întrebări.
Am privit ceaiul din mâna mea și, pentru prima dată după mult timp, am zâmbit.
Eram singură.
Dar nu mă simțeam singură.
Mă simțeam liberă.
Pentru că uneori omul de care trebuie să te temi nu este cel care ridică vocea.
Este cel care îți zâmbește, te sărută pe frunte, te numește „micuța mea soție” și îți întinde în fiecare seară același pahar, spunându-ți cu blândețe:
— Hai, iubito. Până la ultima picătură.