Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Din spatele Irinei a apărut sora mea, Ioana.
Avea mănuși de grădinărit în mâini și aceeași expresie calmă pe care o văzusem la ea de fiecare dată când știa că urma să izbucnească un scandal.
Viorica s-a repezit spre poartă.
— Ioana! Spune-le să deschidă! Elena știe foarte bine că eu mă mut aici astăzi!
Sora mea și-a scos mănușile.
— Știe.
— Atunci ce-i circul ăsta?
Andrei a ridicat cheia.
— Și de ce ați schimbat lacătul?
Ioana s-a uitat la el.
— Pentru că Elena ne-a rugat.
— Unde este soția mea?
— Vine.
N-a trebuit să aștepte mult.
Câteva minute mai târziu am coborât din mașină și m-am apropiat de poartă.
Viorica mă aștepta lângă cele două valize, cu brațele încrucișate.
— În sfârșit! Ce înseamnă toate astea?
Andrei mi-a arătat lacătul.
— Elena, deschide poarta.
— Nu pot.
— Cum adică nu poți?
M-am oprit în fața lui.
— Nu mai am cheie.
Andrei a râs nervos.
— Atunci ia una de la Ioana.
— Nici ea nu-mi poate da.
Viorica și-a pierdut răbdarea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Elena! Eu am venit să mă mut! Tu ai spus că rezolvi problema!
— Exact asta am făcut.
Andrei m-a privit câteva secunde.
— Ce ai făcut?
— Ce mi-ai cerut.
Am scos din geantă un dosar.
— Am trecut casa pe alt nume.
Pe chipul Vioricăi a apărut imediat un zâmbet.
S-a întors spre fiul ei cu aerul omului care tocmai câștigase.
— Vezi? Ți-am spus eu că până la urmă înțelege.
A întins mâna spre mine.
— Dă-mi actele.
Nu i le-am dat.
— Nu sunt pentru dumneavoastră.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică?
M-am uitat la Andrei.
— Mi-ai spus că într-o familie nu trebuie să stăm să numărăm ce este al meu și ce este al vostru. Și ai insistat să trec casa pe alt nume.
— Da, pe numele mamei!
— Nu. Tu mi-ai spus că trebuie să rezolv problema. Și am rezolvat-o.
Am arătat spre oamenii din curte.
— Casa este acum a Ioanei și a Irinei.
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic.
Viorica a fost prima care și-a revenit.
— Ai făcut CE?!
— Am donat casa.
— Casa mea?!
Am ridicat sprâncenele.
— Tocmai asta era problema, doamnă Viorica. N-a fost niciodată casa dumneavoastră.
S-a făcut roșie la față.
— Andrei!
Soțul meu însă se uita numai la mine.
— Ai înnebunit? Ai dat casa fără să vorbești cu mine?
— Era bunul meu.
— Suntem căsătoriți!
— Știu. Mi-ai amintit suficient în ultima săptămână.
— Atunci cum ai putut s-o dai?
— În mod legal.
I-am întins copia documentelor.
— Am verificat totul înainte.
Andrei a răsfoit primele pagini, apoi le-a lăsat în jos.
— Anulezi.
— Nu.
— Elena, nu mă provoca.
— Nu te provoc.
Am arătat spre poartă.
— Doar îți explic de ce cheia ta nu mai funcționează.
Viorica începuse să se agite printre bagaje.
— Eu unde mă duc acum? Mi-am adus toate lucrurile!
Ioana i-a răspuns din curte:
— Probabil acolo unde locuiați și până ieri.
Viorica s-a întors spre ea.
— Tu să nu te bagi!
— Acum chiar trebuie să mă bag. Este și proprietatea mea.
Viorica a rămas cu gura întredeschisă.
M-am uitat la valizele ei.
— V-am spus de la început că această casă nu este disponibilă.
— Tu nu mi-ai spus nimic!
— Ba da. Doar că dumneavoastră ați confundat faptul că nu m-am certat cu faptul că am fost de acord.
Andrei m-a prins ușor de braț.
— Vino puțin până la mașină. Vorbim noi doi.
Mi-am retras brațul.
— Putem vorbi aici.
Vocea i s-a schimbat.
— Bine. Dacă vrei să faci spectacol, îl facem aici. Dar să nu uiți că și tu ai unde să te întorci în seara asta datorită mie.
Am înțeles imediat.
— Mă ameninți că mă dai afară?
— Îți spun doar să te gândești bine înainte să distrugi familia pentru o căsuță.
Aproape că mi-a venit să râd.
— Andrei, familia asta n-a început să se destrame astăzi.
— Ce vrei să spui?
— Că de ani întregi iei decizii pentru mine și apoi îmi explici că sunt „pentru familie”. Doar că, în mod ciudat, familia înseamnă mereu tu și mama ta.
Viorica a intervenit:
— Eu nu am făcut nimic!
M-am uitat spre ea.
— Săptămâna trecută hotărați ce pom tăiați din curtea mea și în ce cameră dormiți. Astăzi ați venit cu jumătate de casă în portbagaj fără să mă întrebați dacă vă primesc.
A tăcut.
Andrei însă nu renunța.
— Bun. Ai demonstrat ce aveai de demonstrat. Acum repară prostia asta și mergem acasă.
— Eu nu merg acasă cu tine.
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat cu adevărat.
— Ce?
— Lucrurile mele sunt deja strânse.
— Elena…
— Am vorbit și despre restul situației. Nu doar despre căsuță.
S-a uitat la dosarul din mâna mea.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că m-am săturat să aflu ce se întâmplă cu viața mea după ce tu și mama ta ați hotărât deja.
Viorica a pufnit.
— Pentru o casă faci toate astea?
Am clătinat din cap.
— Nu pentru casă.
M-am uitat la Andrei.
— Pentru faptul că ai fost convins că poți lua ceva ce era al meu, să-l dai mamei tale și eu trebuie doar să execut.
Andrei și-a trecut mâna peste față.
— Hai acasă și discutăm.
— Nu mai avem ce discuta astăzi.
Am făcut un pas spre mașină.
În spatele meu am auzit vocea Vioricăi:
— Și eu ce fac cu bagajele?
M-am întors.
Cele două valize uriașe erau încă lângă poartă.
— Le puneți înapoi în mașină.
În săptămânile care au urmat, Andrei a încercat toate variantele.
Mai întâi s-a enervat.
Apoi m-a acuzat că l-am făcut de râs.
După aceea a devenit brusc conciliant.
Mi-a spus că mama lui „se entuziasmase prea tare”, că el nu intenționase să mă rănească și că totul fusese doar o neînțelegere.
Dar eu nu mai vedeam lucrurile la fel.
Nu casa fusese problema.
Casa doar îmi arătase problema.
După atâția ani, înțelesesem cât de firesc i se părea lui Andrei să hotărască în locul meu.
Am început procedurile pentru divorț.
N-a fost simplu și nici plăcut.
Dar, pentru prima dată după mult timp, deciziile care îmi priveau viața îmi aparțineau din nou.
Căsuța de lângă Brașov a rămas la Ioana și Irina.
Eu continuam să merg acolo ori de câte ori voiam.
Nimeni nu-mi interzicea.
Nimeni nu-mi cerea voie.
Nimeni nu se comporta ca și cum ar fi câștigat ceva de pe urma mea.
În primăvara următoare, Irina și Radu au făcut nunta chiar în curte.
Sub prunul pe care Viorica voia să-l taie.
Ioana a pus mese lungi lângă casă, eu am umplut curtea cu flori, iar tanti Florica de peste drum a venit cu două tăvi de prăjituri și cu toate poveștile satului.
La un moment dat, Irina m-a luat de mână.
— Mătușă, știi că fără tine n-am fi avut locul ăsta.
M-am uitat în jur.
La casa reparată.
La prun.
La oamenii care râdeau în curte.
— Nu, Irina. Locul ăsta exista și înainte. Voi doar ați știut să aveți grijă de el.
Spre seară m-am dus până la poartă.
Lacătul pe care îl montaseră în ziua aceea era încă acolo.
Mi-am amintit de Andrei, cu cheia veche în mână.
De Viorica și valizele ei.
Și de ordinul primit cu doar câteva zile înainte:
„Lasă poarta descuiată.”
Am zâmbit.
Uneori nu trebuie să ridici vocea ca să-i faci pe oameni să înțeleagă că au mers prea departe.
Uneori trebuie doar să știi ce este al tău, unde îți sunt limitele și când a venit momentul să le aperi.
Andrei voia să las poarta descuiată.
Iar eu, pentru prima dată în viața mea, am încuiat-o cum trebuie.