Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mama și-a ținut privirea asupra mea câteva clipe.
Apoi a spus încet:
— Ca să fii supărat pe cineva, Andrei, trebuie să mai aștepți ceva de la el.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Și tu nu mai aștepți nimic de la mine?
Mama și-a coborât ochii spre farfurie.
— Am așteptat destul.
N-am știut ce să răspund.
Aș fi preferat să mă certe. Să-mi reproșeze că n-am venit, să ridice vocea, să-mi spună că am fost un fiu nerecunoscător.
Dar calmul ei mă durea mai tare.
— Mamă, eu n-am vrut să te abandonez.
— Știu.
— Ți-am trimis bani în fiecare lună. N-a fost lună în care să…
S-a uitat la mine.
— Banii?
Am tăcut.
— Tu chiar crezi că de bani am avut nevoie?
— Voiam să știu că nu-ți lipsește nimic.
Mama a zâmbit trist.
— Și de unde știai că nu-mi lipsește nimic, dacă nu erai aici?
Întrebarea aceea m-a redus la tăcere.
După cină, mama s-a ridicat și a început să strângă masa.
Am vrut s-o ajut.
— Lasă, Andrei.
— Pot să spăl două farfurii.
— Știu că poți.
M-am oprit.
Până și lucrurile mărunte dintre noi deveniseră ciudate.
Eram fiul ei și, în același timp, aproape un musafir.
În noaptea aceea am dormit în camera în care crescusem.
Mama nu schimbase prea multe. Dulapul vechi era acolo, la fel și raftul pe care ținusem cărțile din liceu.
Pe perete rămăsese chiar și urma mai deschisă unde fusese cândva un poster.
N-am putut dormi.
Dimineața, căutând o pătură într-un dulap de pe hol, am găsit o cutie de carton.
Înăuntru erau zeci de plicuri.
Toate aveau numele meu.
Niciunul nu avea timbru.
Am luat primul.
„Dragă Andrei,
astăzi am reparat singură gardul. Nu foarte bine, dar încă stă în picioare. M-am gândit să te sun, dar probabil ești la serviciu…”
Altul fusese scris cu câțiva ani mai târziu.
„Astăzi ar fi fost ziua tatălui tău. Am mers la cimitir și i-am povestit despre tine. I-am spus că ai ajuns bine și că ești foarte ocupat.”
Am simțit cum mi se încețoșează privirea.
Am deschis alt plic.
„Am primit fotografia cu nepotul meu. Seamănă cu tine când erai mic. Poate într-o vară veniți amândoi. Am pus deoparte borcane cu dulceață pentru el.”
Fiul meu nu venise niciodată acolo.
Am continuat.
Ani întregi din viața mamei mele erau strânși în cutia aceea.
Ierni.
Sărbători.
Zile de naștere.
Vizite la doctor.
Moartea vecinilor pe care îi cunoscusem copil fiind.
Reparații prin casă.
Și aceeași propoziție, scrisă în diferite forme:
„Poate vii la vară.”
Am auzit pași în spatele meu.
Mama stătea în ușă.
— De ce nu mi le-ai trimis?
S-a uitat la plicurile împrăștiate.
— La început voiam.
— Și apoi?
— Apoi m-am gândit că ești ocupat.
Am închis ochii.
Exact cuvântul pe care îl folosisem eu de fiecare dată.
Ocupat.
— Puteai să mă suni.
— Te sunam.
— Puteai să-mi spui să vin.
Mama s-a apropiat.
— Ți-am spus, Andrei.
N-am avut ce să răspund.
Îmi spusese.
De multe ori.
Doar că niciodată suficient de apăsat încât să-mi stric planurile.
Am rămas în sat.
Inițial îmi spusesem că voi sta câteva zile.
Au devenit două săptămâni.
Apoi o lună.
Am început să lucrez de la distanță și să merg la București doar când era absolut necesar.
Am reparat gardul.
Am chemat oameni să îndrepte acoperișul.
Am schimbat soba veche și am reparat instalația electrică.
Mama mă urmărea fără să comenteze prea mult.
Într-o dimineață m-a găsit măsurând ferestrele.
— Ce faci?
— Le schimbăm înainte de iarnă.
— Cele vechi încă țin.
— Știu.
— Atunci de ce?
M-am uitat la ea.
— Pentru că pot.
Mama a zâmbit.
— Ai putut și până acum.
M-a durut.
Dar avea dreptate.
Problema nu fusese niciodată că nu puteam veni.
Problema era că întotdeauna existase ceva ce considerasem mai urgent.
Cu timpul, însă, ceva s-a schimbat între noi.
Mama a început din nou să-mi vorbească.
Nu despre lucrurile importante.
Mai întâi despre vecini.
Despre găinile mătușii Elena.
Despre pomul care nu mai făcuse prune.
Apoi despre tata.
Despre copilăria mea.
Într-o seară stăteam amândoi pe banca de lângă poartă.
Aceeași bancă pe care o găsisem când mă întorsesem.
— Mamă, am întrebat-o, de ce stăteai aici în ziua când am venit?
— Pentru că era cald la soare.
Am zâmbit.
— Nu te cred.
A tăcut.
După câteva clipe mi-a spus:
— Multă vreme am stat aici când trecea câte o mașină.
M-am uitat spre ea.
— Credeai că sunt eu?
— La început.
— Și după aceea?
Mama și-a strâns basmaua sub bărbie.
— După aceea am încetat să mă mai uit.
Mi-au dat lacrimile.
— Îmi pare rău.
Mama mi-a pus mâna peste a mea.
— Știu.
— Am crezut că dacă îți trimit bani…
M-a întrerupt.
— Banii sunt buni, Andrei. Plătesc lemnele, medicamentele, mâncarea.
Apoi s-a uitat spre uliță.
— Dar banii nu intră pe poartă și nu spun „mamă”.
N-am uitat niciodată acele cuvinte.
În lunile următoare, starea ei s-a înrăutățit.
Au început drumurile la spital.
Medicamentele.
Zilele bune și zilele în care abia se ridica din pat.
De data aceea am fost acolo.
Nu i-am mai trimis pe altcineva.
N-am mai spus că sunt ocupat.
Într-o dimineață de iarnă, m-a chemat lângă pat.
— Andrei?
— Sunt aici.
— Știu.
A zâmbit.
— Acum știu.
Mi-a strâns mâna.
Mama a murit câteva zile mai târziu.
După înmormântare, toată lumea mi-a spus să vând casa.
Nu am putut.
Am reparat-o.
Nu ca s-o transform într-o vilă și nici ca să șterg urmele anilor.
Am păstrat masa veche.
Fotografiile.
Dulapul.
Și banca de lângă poartă.
Mai ales banca.
Uneori vin acolo cu fiul meu.
Prima dată când l-am adus, s-a așezat lângă mine și m-a întrebat:
— Tata, de ce n-ai venit atâția ani?
M-am uitat spre ulița pe care mama așteptase atât de mult.
Aș fi putut să-i povestesc despre muncă, divorț, rate, proiecte și toate lucrurile care mi se păruseră cândva atât de importante.
Dar n-am făcut-o.
— Pentru că am crezut că am timp.
Fiul meu a rămas tăcut.
— Și n-ai avut?
Am privit banca goală de lângă mine.
— Am avut. Doar că l-am folosit pentru altceva.
De atunci încerc să nu mai fac aceeași greșeală.
Pentru că părinții spun adesea că nu au nevoie de nimic.
Spun că sunt bine.
Că nu trebuie să vii.
Că ai viața ta.
Și poate chiar cred asta.
Dar există lucruri pe care niciun transfer bancar nu le poate înlocui.
O masă împreună.
O după-amiază pe o bancă.
O voce auzită în aceeași cameră, nu prin telefon.
Mama mea a așteptat douăzeci de ani.
Iar eu am înțeles prea târziu că banii pot ajunge într-o clipă, dar timpul pe care nu l-ai oferit cuiva nu mai poate fi trimis înapoi.