Partea a 2-a – Continuarea poveștii Ușa casei s-a deschis.
Andrei s-a apropiat și mai mult de poartă, iar Viorica și-a lăsat geanta lângă picioare.
Din casă a ieșit Ioana, sora mea.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat Andrei. De ce ați schimbat lacătul?
Ioana a coborât liniștită treptele prispei.
— Pentru că vechea cheie nu mai are nicio legătură cu proprietatea.
— Ce proprietate? Asta e casa Elenei!
Irina s-a apropiat de poartă.
— A fost.
Viorica a rămas cu gura întredeschisă.
— Cum adică „a fost”?
— Exact cum am spus.
Andrei a lovit cu palma în gard.
— Cheam-o pe Elena!
Atunci am coborât din mașina pe care o oprisem puțin mai sus pe uliță.
Venisem tocmai pentru momentul acesta.
Când m-a văzut, Andrei s-a întors spre mine.
— Ce ai făcut?
M-am apropiat.
— Ce mi-ai cerut.
— Eu ți-am cerut să treci casa pe numele mamei!
— Nu. Mi-ai spus că este casa mea și că trebuie „s-o rezolv”.
Viorica a arătat furioasă spre bagajele din spatele ei.
— Elena, termină prostiile și deschide poarta. Mi-am adus toate lucrurile!
— Le văd.
— Atunci?
Am privit-o.
— Nu vă mutați aici.
— Cum să nu mă mut? Andrei mi-a promis casa!
— Andrei poate promite doar ce-i aparține.
Am scos din geantă o copie a actului notarial și i-am întins-o soțului meu.
A citit primele rânduri.
Apoi încă o dată.
— Ce este asta?
— Actul prin care am transmis proprietatea.
Viorica i-a smuls foile.
— Cui?
M-am uitat prin gard la Irina și Radu.
— Lor.
Viorica a pălit.
— Ai dat casa fetei Ioanei?!
— Irinei și lui Radu.
— Ai înnebunit?
— Nu.
Andrei se uita când la mine, când la acte.
— Fără să mă întrebi?
— Era moștenirea mea. Bun propriu. Nu aveam nevoie de acordul tău.
— Dar suntem căsătoriți!
— Exact asta mi-ai spus și tu când ai decis că poți să-i dăruiești mamei tale ceva ce nu era al tău.
Viorica a izbucnit:
— Și eu unde să mă duc acum?
M-am uitat la SUV-ul încărcat.
— Acasă.
— Dar mi-am strâns toate lucrurile!
— Atunci va fi mai ușor să le duceți înapoi.
Tanti Florica, de peste drum, se prefăcea că aranjează ceva în găleata goală.
Viorica a observat-o și s-a înroșit.
— M-ai făcut de râs în tot satul!
— Nu eu v-am spus să veniți cu jumătate de casă în portbagaj.
Andrei m-a prins ușor de braț.
— Elena, vino puțin.
Mi-am retras mâna.
— Putem vorbi și aici.
A coborât vocea.
— Anulezi actele.
— Nu.
— Elena…
— Casa nu mai este a mea.
Irina interveni:
— Unchiule Andrei, mătușa Elena nu ne-a dat casa ieri. Actele sunt deja încheiate.
Viorica s-a întors spre ea.
— Tu să taci! După tot ce am făcut noi pentru familia asta…
Ioana a râs scurt.
— Dumneavoastră?
S-a apropiat de gard.
— Cinci ani eu, Elena și fata mea am muncit aici. Dumneavoastră îi spuneați „cocioabă”. Acum, când e frumos, ați venit cu cuvertura să vă instalați.
— Nu e treaba ta!
— Acum chiar este. Fata mea este proprietară.
Viorica nu mai avea replică.
Andrei însă mă privea altfel.
Nu mai era doar furios.
Începuse să înțeleagă că decizia mea nu fusese luată în grabă.
— De când pregătești asta?
— De când mama ta a început să vorbească despre tăierea prunului și despre cum sora mea și Irina sunt „străine” aici.
— Pentru un copac ai dat o casă?
— Nu pentru un copac.
M-am uitat spre prun.
— Pentru oamenii care au iubit locul ăsta înainte să valoreze ceva.
Radu a pus pensula jos.
— Nu vrem scandal. Casa va rămâne exact cum a fost îngrijită până acum. Prunul rămâne. Grădina rămâne. Iar mătușa Elena va veni aici oricând dorește.
Viorica a ridicat bărbia.
— Eu n-aș mai călca aici niciodată!
Tanti Florica a tușit ca să-și ascundă râsul.
— Atunci s-a rezolvat, am spus.
Andrei m-a privit lung.
— Mergem acasă.
— Sigur.
Viorica a început să pună bagajele înapoi în SUV, bombănind.
Cuvertura roz a fost ultima.
Drumul spre București a fost aproape complet tăcut.
Viorica vorbea întruna de pe bancheta din spate.
— Eu ți-am spus că nevastă-ta e vicleană.
— Mamă, ajunge.
— Cum să ajungă? A dat o casă unor străini!
— Irina nu este străină.
— Pentru mine este!
Atunci m-am întors.
— Exact.
Viorica a tăcut.
Când am ajuns în fața apartamentului nostru, Andrei a coborât primul.
A deschis portbagajul.
— Mamă, ia-ți lucrurile de care ai nevoie. Restul le ducem mâine la tine.
Viorica m-a privit.
— Să nu crezi că s-a terminat.
— Pentru mine, da.
Andrei s-a întors.
— Ce înseamnă asta?
Am deschis portiera.
— Urcăm și vorbim.
În apartament, Viorica a rămas în hol.
Eu am intrat în dormitor.
Andrei a venit după mine.
Apoi s-a oprit.
Pe pat erau două valize.
Ale mele.
— Ce-i asta?
Am deschis dulapul.
Jumătatea mea era aproape goală.
— Elena…
— Ți-am spus că rezolv.
— Vorbeam despre casă!
— Eu vorbesc despre ultimii ani.
S-a așezat pe marginea patului.
— Ce vrei să spui?
— Că nu casa este problema, Andrei.
Am rămas în fața lui.
— Problema este că tu ai hotărât că poți să dai mamei tale ceva ce îmi aparține. Nici măcar nu m-ai întrebat. Mi-ai ordonat.
— Era doar o casă la țară.
— Exact. Și dacă pentru tine era „doar o casă”, de ce trebuia neapărat să fie a mamei tale?
N-a răspuns.
— Ani întregi am acceptat să alegi tu concediile. Să petrecem sărbătorile unde voia mama ta. Să schimbăm planurile pentru că ea avea nevoie de ceva. De fiecare dată îmi spuneam că nu merită să ne certăm.
— Asta fac familiile.
— Nu. Asta făceam eu.
Andrei s-a ridicat.
— Pleci pentru o ceartă?
— Plec pentru că mi-am dat seama că în căsnicia asta părerea mea contează doar când coincide cu a ta.
Din hol s-a auzit vocea Vioricăi:
— Andrei, las-o! Dacă vrea să plece, să plece!
M-am uitat la el.
Așteptam să-i spună să nu se amestece.
Să închidă ușa.
Să-i spună măcar o dată: „Mamă, este între mine și soția mea.”
Dar Andrei a tăcut.
Și tăcerea aceea mi-a confirmat că luasem decizia corectă.
Am ridicat valizele.
— Avocatul meu te va contacta luni.
A încremenit.
— Avocatul?
— Da.
— Vrei să divorțezi?
— Da.
Pentru prima dată în ziua aceea, Andrei nu mai avea nimic de spus.
Am plecat.
În primele săptămâni a încercat să mă convingă să mă întorc.
La început prin mesaje.
Apoi cu flori.
După aceea au venit promisiunile.
Că lucrurile se vor schimba.
Că mama lui nu se va mai amesteca.
Că trebuia să discutăm înainte să aruncăm atâția ani.
Dar eu tocmai asta făcusem prea mult timp.
Discutasem.
Cedaserăm însă întotdeauna în aceeași direcție.
Divorțul n-a fost spectaculos.
Nici nu mi-am dorit să fie.
Mi-am luat lucrurile care îmi aparțineau și mi-am început viața din nou.
Casa de lângă Brașov a rămas la Irina și Radu.
N-au tăiat prunul.
Din contră.
Radu a reparat gardul, Irina a plantat lavandă lângă prispă, iar Ioana și-a păstrat colțul ei de grădină.
Eu aveam în continuare cheia.
De data aceasta, una care deschidea poarta.
Doi ani mai târziu, Irina m-a sunat.
— Mătușă, avem o problemă.
— Ce s-a întâmplat?
— Ne căsătorim.
Am început să râd.
— Și asta e problema?
— Problema e că vrem nunta în curte și mama spune că trebuie să te întrebăm înainte.
În vara aceea, sub prunul pe care Viorica voia să-l taie, am pus mese lungi cu fețe de masă albe.
Irina și Radu s-au căsătorit chiar acolo.
Tanti Florica a venit cu o tavă de prăjituri și a stat până seara târziu.
La un moment dat m-am retras câțiva pași.
Am privit casa.
Prispa.
Florile.
Prunul.
Oamenii care râdeau în curte.
Mi-am amintit de ziua în care Andrei îmi spusese:
„Mama se mută sâmbătă. Lasă poarta descuiată.”
Și de răspunsul meu:
„Bine. O rezolv.”
Multă vreme crezusem că pentru a păstra pacea într-o familie trebuie să mai cedezi.
Și este adevărat.
Doar că există o diferență uriașă între compromis și renunțarea, bucată cu bucată, la dreptul de a hotărî asupra propriei vieți.
În ziua aceea nu salvasem doar căsuța mătușii mele.
Salvasem ceva mult mai important.
Dreptul de a spune, în sfârșit:
„Asta este al meu. Și eu hotărăsc ce fac cu el.”