Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Cătălina a fost prima care și-a revenit.
— Nu ai depus niciun divorț, a spus ea. Andrei, spune-i că glumește!
Andrei nu răspundea.
Ținea documentele în mâini și se uita la fiecare pagină ca și cum ar fi sperat să dispară.
— De când pregătești asta? m-a întrebat.
— De când am înțeles că nu mai sunt soția ta, ci doar persoana care plătește pentru toate greșelile voastre.
— Nu te mai victimiza!
— Atunci hai să vorbim despre documente.
Am scos primul extras de cont.
— În ultimele șase luni, din contul nostru comun au dispărut aproape optzeci de mii de lei.
Cătălina s-a întors spre fiul ei.
— Ce bani?
— Sunt cheltuieli de familie, a răspuns Andrei repede.
— Cheltuieli de familie? am repetat. Atunci de ce au ajuns într-un cont deschis pe numele mamei tale?
Cătălina a încremenit.
Andrei s-a ridicat brusc de la masă.
— Nu ai voie să-mi verifici tranzacțiile!
— Era contul nostru comun. Aveam tot dreptul.
Am scos următorul document.
— Și aceștia sunt banii pe care i-ai transferat către firma lui Cătălina. O firmă despre care mi-ai spus că este închisă de trei ani.
Cătălina a smuls foaia de pe masă.
— Andrei, ce înseamnă asta?
El a privit-o pentru prima dată fără să mai aibă un răspuns pregătit.
Adevărul era că, în urmă cu câteva luni, începusem să observ lucruri care nu se legau.
Facturi plătite din contul nostru, dar fără explicații. Mesaje pe care Andrei le ștergea imediat. Discuții întrerupte când intram în cameră.
La început am crezut că avea probleme la serviciu.
Apoi am găsit într-un sertar o copie după un contract de vânzare.
Era vorba despre apartamentul pe care îl moștenisem de la părinții mei.
Apartamentul era pe numele meu, dar Andrei încerca să mă convingă să-l vândem și să folosim banii pentru „o investiție sigură”.
Când am refuzat, a devenit rece.
Când am insistat să păstrez proprietatea, a început să-mi spună că sunt egoistă și că nu am încredere în propria familie.
În realitate, Andrei și Cătălina plănuiseră să folosească apartamentul pentru a acoperi datoriile firmei ei.
Am pus contractul pe masă.
— Asta este copia actului de proprietate. Apartamentul este al meu. Nu poate fi vândut fără acordul meu.
Cătălina s-a albit la față.
— Andrei mi-a spus că ai fost de acord.
— Nu am fost niciodată de acord.
— Dar mi-ai spus că banii sunt aproape obținuți!
Andrei a închis ochii.
În clipa aceea am înțeles că nici măcar nu-i spusese mamei lui tot adevărul.
Cătălina crezuse că eu voi ceda în cele din urmă și voi semna actele. Andrei îi promisese probabil că apartamentul va fi vândut, iar banii vor rezolva toate problemele.
„Lecția” din acea seară nu era despre un cadou.
Era o încercare de a mă face să mă simt mică, vinovată și obligată să le cer iertare.
Dacă m-aș fi emoționat, dacă aș fi plâns și aș fi început să mă justific, probabil că Andrei ar fi folosit momentul pentru a mă convinge să semnez.
Dar nu mai eram femeia care încerca să păstreze pacea cu orice preț.
— De ce nu mi-ai spus că ai datorii? l-am întrebat.
— Nu am datorii.
— Atunci de ce ai transferat banii într-o firmă care are popriri?
Tăcerea lui a fost răspunsul.
Cătălina s-a așezat încet.
— Ai luat banii noștri fără să-mi spui?
— Am încercat să rezolv situația!
— Situația ta, nu a mea! a izbucnit ea. Mi-ai spus că soția lui nu vrea să ajute familia!
Andrei a privit-o cu furie.
— Mamă, taci!
Dar era prea târziu.
Tot ce încercaseră să ascundă ieșise la iveală în fața mea.
Am scos din dosar și mesajele dintre ei. Nu toate erau complete, pentru că unele fuseseră șterse, dar capturile salvate erau suficiente.
Într-unul dintre mesaje, Cătălina îi scria:
„Nu-i cumpăra nimic. Trebuie să înțeleagă că nu ea conduce familia.”
În altul, Andrei răspundea:
„Dacă se supără, o las să plângă. După aceea semnează.”
Cătălina a citit mesajele și a lăsat telefonul jos.
— Nu trebuia să găsești astea, a spus.
Am simțit o liniște rece.
Nu mai aveam nevoie să-mi confirme nimic.
Andrei s-a apropiat de mine.
— Hai să discutăm în privat.
— Nu. Am discutat în privat ani întregi. De fiecare dată m-ai făcut să cred că exagerez.
— Ești soția mea!
— Tocmai de aceea divorțez. Pentru că am fost soția ta, iar tu ai tratat căsnicia noastră ca pe un contract din care puteai lua tot ce-ți convenea.
A aruncat documentele pe masă.
— Nu vei primi nimic.
— Vom vedea.
— Apartamentul este bun comun!
— Nu este. L-am moștenit înainte de căsătorie. Și există acte care dovedesc asta.
Cătălina s-a ridicat.
— Andrei, nu mi-ai spus că apartamentul nu poate fi vândut!
El nu i-a răspuns.
Asta a fost clipa în care și-a pierdut mama.
Nu din cauza mea.
Din cauza faptului că o mințise și pe ea.
În primele săptămâni după acea noapte, Andrei a încercat să mă convingă să renunț la divorț.
Mi-a trimis flori. Mi-a scris că regretă. Mi-a spus că totul fusese doar o neînțelegere și că mama lui îl influențase.
Dar când am cerut să-mi returneze banii transferați din contul comun, tonul lui s-a schimbat.
Apoi au început amenințările.
— Dacă mergi mai departe, vei pierde tot, mi-a spus.
— Nu. Dacă merg mai departe, voi recupera ce este al meu.
Avocata mea a verificat toate documentele. A constatat că Andrei folosise bani comuni pentru a acoperi datorii personale și că încercase să ascundă transferurile prin firma mamei lui.
Instanța a stabilit că apartamentul moștenit rămânea proprietatea mea. Banii transferați fără acordul meu au fost incluși în partaj, iar Andrei a fost obligat să suporte o parte importantă din datorii.
Cătălina a fost nevoită să închidă firma.
Când a aflat că și-a pierdut economiile din cauza fiului ei, m-a sunat.
Nu pentru a-și cere scuze.
La început, m-a sunat ca să mă roage să retrag actele.
— Nu poți să-i faci asta lui Andrei, mi-a spus.
— El mi-a făcut asta mie.
— Este fiul meu.
— Și eu am fost soția lui.
A tăcut.
— Tu ai vrut lecția aceasta, Cătălina. Acum trebuie să accepți și ce a învățat fiecare dintre noi.
După câteva luni, divorțul s-a încheiat.
Andrei nu a rămas fără nimic, dar nici nu a mai putut lua totul fără consecințe. A primit partea care i se cuvenea legal și a fost obligat să returneze banii pe care îi transferase fără știrea mea.
Eu am păstrat apartamentul.
Am vândut ceasul pe care i-l cumpărasem și am folosit banii pentru a renova bucătăria.
Espressorul Cătălinei a rămas în cutie.
Nu l-am returnat.
L-am donat unei familii care chiar avea nevoie de el.
În ceea ce privește ceasul, Andrei l-a purtat până la ultima noastră întâlnire la notar.
— Încă îl ai? l-am întrebat.
S-a uitat la încheietura mâinii.
— A fost cadoul tău.
— Da. Singurul lucru pe care l-ai primit de la mine fără să încerci să-l iei cu forța.
A coborât privirea.
Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
În noaptea următoare de Anul Nou, am stat singură în apartament.
Am pregătit o cină simplă, am aprins instalațiile și am pus un singur pahar pe masă.
Nu mai voiam să conving pe nimeni că merit iubire.
Știam deja.
Iar lecția pe care Andrei și Cătălina încercaseră să mi-o dea s-a întors împotriva lor.
Ei voiau să mă învețe că nu sunt importantă.
Eu i-am învățat că o femeie care încetează să se mai teamă nu mai poate fi controlată.