Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În noaptea aceea nu am dormit aproape deloc.
Mihai s-a mutat pe canapeaua din sufragerie și a trântit ușa demonstrativ, ca și cum eu aș fi fost problema. Eu am rămas pe marginea patului, retrăind întâlnirea din fața centrului comercial.
Îmi aminteam fiecare detaliu al genții: zgârietura de lângă închizătoare, marginea tocită a buzunarului interior și brelocul în formă de frunză, ascuns sub căptușeală.
Nu geanta mă durea cel mai tare.
Mă durea faptul că soțul meu mă făcuse să mă îndoiesc de propria memorie doar ca să-și protejeze sora.
Dimineața, Mihai mi-a trimis un singur mesaj:
„Sper că în seara asta îți vei cere scuze de la Andreea.”
Am salvat conversația și nu i-am răspuns.
După serviciu, am trecut pe la magazinul de unde cumpărasem geanta. Vânzătoarea își amintea de mine și a găsit în sistem bonul fiscal electronic și fișa produsului.
Geanta avea un cod individual de identificare.
Am fotografiat documentele.
Din acel moment, nu mai era doar cuvântul meu împotriva cuvântului Andreei.
A doua zi le-am sunat pe Mariana și pe Andreea.
— Vă invit sâmbătă la noi. Trebuie să lămurim situația.
Mariana a părut imediat mulțumită.
— În sfârșit ți-ai dat seama că ai exagerat.
— Da, am răspuns calm. În sfârșit am înțeles ce trebuie să fac.
Lui Mihai nu i-am spus nimic. Era convins că urma să-mi cer scuze.
Sâmbătă, Mariana a venit prima. Andreea a apărut câteva minute mai târziu, cu geanta mea albastră pe umăr.
Nici măcar nu încercase să o ascundă.
Mihai s-a așezat lângă mama lui. Andreea și-a pus geanta pe scaun și m-a privit cu un zâmbet ironic.
— Ei bine, Elena, putem vorbi liniștit acum?
— Tocmai de aceea v-am invitat.
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Sper că ai înțeles cât de tare ai rănit-o pe Andreea acuzând-o fără motiv.
— Am înțeles. De aceea vreau să verificăm geanta.
Andreea a tresărit.
— Cu ce drept?
Am scos din dosar bonul fiscal, documentul magazinului și fotografia codului individual.
— Geanta mea are un număr de identificare. Dacă este a ta, nu ai de ce să te temi.
— Ce prostie! interveni Mariana. Nu estești obligată să umbli prin lucrurile fiicei mele.
— Atunci chem poliția.
Mihai s-a ridicat imediat.
— Elena, termină cu circul!
— Nu fac niciun circ. Mi-am găsit bunul la o persoană care refuză să mi-l restituie.
Andreea a apucat geanta și s-a îndreptat spre hol.
— Nu permit să mă umilești.
M-am ridicat și m-am așezat lângă ușă.
— Pune geanta pe masă.
— Dă-te din calea mea!
A încercat să treacă pe lângă mine, iar geanta i-a alunecat din mână. Conținutul s-a împrăștiat pe podea: chei, ruj, portofel și brelocul în formă de frunză.
M-am aplecat și l-am ridicat.
Apoi m-am uitat la Mihai.
— Și brelocul acesta se găsește în toate magazinele?
Fața lui s-a schimbat.
Cunoștea foarte bine acel breloc. Mama mi-l dăruise cu puțin timp înainte să moară.
Andreea a cedat prima.
— Bine! Am luat geanta! Și ce dacă? Aveam de gând să ți-o aduc înapoi!
— Ai luat-o din dulapul meu fără permisiune. Apoi ai mințit și ți-ai bătut joc de mine.
— Nu o numi hoață pe fiica mea! strigă Mariana.
— Atunci cum ar trebui să o numesc?
Mariana a ridicat mâna, dar Mihai i-a prins încheietura înainte să facă ceva.
— Mamă, ajunge.
Andreea a început să plângă.
— Am luat-o pentru că Elena are totul! Haine, bani, genți, bijuterii! Iar eu trebuie să mă simt săracă de fiecare dată când vin aici!
M-am întors spre Mihai.
— Tu i-ai spus că poate să ia lucrurile mele?
El și-a coborât privirea.
— I-am spus că ai multe lucruri și că poate nici nu observi dacă împrumută ceva.
Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât furtul.
— Știai că mi-a luat geanta?
A tăcut.
— Mihai, te-am întrebat dacă știai.
— Mi-a spus a doua zi. I-am cerut să o aducă înapoi.
— Și în tot timpul acesta mi-ai spus că sunt nebună și că îmi imaginez totul.
— Nu voiam scandal.
— Nu. Nu voiai să ai probleme cu sora ta.
Mariana a început să explice că Andreea era tânără, că situația ei era dificilă și că eu făceam prea mult caz dintr-o simplă geantă.
Niciunul dintre ei nu părea cu adevărat rușinat. Erau supărați doar pentru că fuseseră prinși.
Am deschis ușa de la intrare.
— Plecați.
— Elena, nu lua decizii la nervi, a spus Mihai.
— Nu este o decizie luată la nervi. Este prima decizie luată cu mintea limpede.
Mariana și Andreea au ieșit, continuând să mă acuze pe hol. Mihai a rămas în sufragerie.
— Îți cer să-mi mai dai o șansă, a spus el.
— Dacă nu găseam dovada, mi-ai fi spus adevărul vreodată?
Nu a răspuns.
Tăcerea lui mi-a dat răspunsul.
O săptămână mai târziu, Mihai s-a mutat la mama lui. Au urmat flori, mesaje și promisiuni. Mi-a spus că își pierduse cumpătul, că nu își dăduse seama cât de grav era și că familia lui nu trebuia să intervină între noi.
Dar eu înțelesesem deja ceva important.
Un om poate face o greșeală o singură dată.
Mihai însă mă mințise în mod repetat, mă făcuse să mă îndoiesc de propria memorie și alesese să-și protejeze sora în loc să-și apere soția.
Am divorțat patru luni mai târziu.
Apartamentul îmi aparținea încă dinaintea căsătoriei, așa că nu a existat nimic de împărțit.
Nu am mai purtat niciodată geanta albastră. Am donat-o, dar am păstrat brelocul primit de la mama.
L-am pus într-o cutie mică, alături de broșa cu smarald.
Pentru mine, nu mai era amintirea unei genți furate.
Era amintirea zilei în care am încetat să mai încerc să demonstrez adevărul unor oameni care nu voiau să-l accepte.
Uneori, nu obiectul în sine îți schimbă viața.
Ci clipa în care înțelegi că oamenii care spun că te iubesc au confundat bunătatea ta cu permisiunea de a lua tot ce își doresc.