Toți ochii erau pe mine.
Andrei a ridicat o sprânceană, amuzat.
— Ce faci, faci curat acum? — a râs el, uitându-se la ceilalți.
Nu i-am răspuns.
Am deschis sacul încet, cu grijă, de parcă era cel mai important lucru din lume. Foșnetul plasticului a sunat ciudat de tare în liniștea aceea.
Apoi am făcut primul pas.
Am luat sticla de vin de pe masă și am aruncat-o în sac.
Un clinchet scurt.
Un pahar.
O farfurie.
Încă una.
Cineva a tresărit.
— Lenuța… ce faci? — a șoptit una dintre soții.
Am continuat.
Salatiera.
Coșul de pâine.
Tacâmurile.
Totul intra în sac, unul după altul, fără grabă, fără ezitare.
— Ai înnebunit?! — a izbucnit Andrei, ridicându-se în picioare. — Te oprești sau nu?!
M-am uitat la el pentru prima dată în acea seară.
Și, pentru prima dată în șase ani, nu mi-a mai fost frică.
— Curăț, — am spus simplu.
Am întins mâna și am luat platoul cu friptura.
A clipit nedumerit.
— Ce faci cu aia?!
Am înclinat ușor platoul și toată friptura a alunecat în sac, cu sos cu tot.
Un murmur a străbătut masa.
— Ești dusă?! — a urlat el.
Am legat sacul calm.
Strâns.
Definitiv.
Apoi m-am îndreptat spre el.
Inima îmi bătea tare, dar vocea mi-a ieșit liniștită.
— Ai dreptate, Andrei. Sunt bună doar de mâncat și de aruncat banii, nu?
Nu a răspuns.
Doar mă fixa, confuz.
Am ridicat sacul ușor.
— Uite, am strâns tot ce contează pentru tine.
Am făcut un pas mai aproape.
— Gunoiul.
Cineva a oftat adânc.
Altcineva s-a ridicat încet de la masă.
Dar nimeni nu a spus nimic.
Am trecut pe lângă el și m-am oprit la ușă.
— Lenuța, nu pleci nicăieri! — a strigat el.
M-am întors doar cât să-l privesc peste umăr.
— Ba da.
Am deschis ușa.
— Și știi care e partea cea mai bună?
A înghițit în sec.
— De mâine… nu mai ai pe cine să jignești.
Am ieșit.
Aerul de pe scară era rece, dar m-a făcut să respir din nou.
Am coborât încet, cu sacul în mână.
Nu era greu.
Deloc.
Afara, am aruncat sacul direct în tomberon.
A făcut un zgomot sec.
Ca un final.
Am stat câteva secunde acolo, privind în gol.
Apoi mi-am scos telefonul.
Primul apel: proprietarul.
— Bună seara, mai e valabil apartamentul de închiriat?
Al doilea apel: mama.
— Vin acasă.
Al treilea: eu, în gând.
„Gata.”
Telefonul a început să vibreze.
Andrei.
De zece ori.
Nu am răspuns.
Pentru că, pentru prima dată, nu mai aveam nimic de spus.
Și nici de îndurat.
În seara aceea, nu doar că am aruncat un sac de gunoi.
Am aruncat șase ani de umilință.
Și mi-am luat viața înapoi.