Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Ioana a luat prima pagină și a început să citească.
După câteva secunde, degetele au început să-i tremure.
— Ce este asta?
— Hotărârea mea.
— Este un testament?
— Este și un testament. Dar nu numai atât.
Am întors dosarul spre ea.
Înăuntru se aflau contractul apartamentului, extrasele contului meu și o scrisoare de la notar.
— Apartamentul este pe numele meu. A fost al meu și după divorț. Virgil nu a avut niciun drept asupra lui, iar voi nu aveți dreptul să hotărâți ce se va întâmpla cu el după moartea mea.
Andreea mă privea fără să spună nimic.
Ioana a ridicat privirea.
— Ce ai făcut?
— Am semnat documentele necesare pentru ca, după moartea mea, apartamentul să fie transferat unei fundații care amenajează locuințe temporare pentru femei rămase fără sprijin după divorț sau după ce au trecut prin violență domestică.
În bucătărie s-a lăsat o liniște grea.
— Glumești, a spus Ioana.
— Nu.
— Este casa familiei noastre!
Am privit-o calm.
— Nu, Ioana. Este casa mea.
Am locuit în ea după ce tatăl vostru m-a părăsit. Am plătit fiecare reparație și fiecare renovare. Am muncit în Italia ca să o pun la punct, în timp ce voi mergeați în vacanțe cu Virgil și Carla.
Ioana a strâns foile în mâini.
— Și noi ce primim?
Asta era întrebarea pe care o așteptasem.
Nu „de ce ai luat hotărârea asta?”. Nu „mai putem repara ceva?”. Doar ce le rămânea lor.
— Veți primi ceea ce veți câștiga singuri, i-am răspuns.
— Suntem copiii tăi!
— Ați fost copiii mei și atunci când m-ați lăsat singură. Dar nu v-ați comportat ca și cum aș fi fost mama voastră. M-ați judecat, m-ați ignorat și ați ales confortul tatălui vostru.
Ioana a început să plângă.
— Eram tineri. Am greșit.
— O greșeală înseamnă să spui ceva rău și să-ți ceri iertare. Voi ați ales aceeași parte ani la rând. Iar acum nu v-a fost dor de mine. V-ați amintit că aveți o mamă când ați aflat că Virgil nu v-a lăsat nimic.
Andreea s-a ridicat încet.
— Bunico, eu nu am venit pentru apartament.
— Știu că mama ta te-a trimis să vezi dacă mă poate convinge cineva să vă las să vă mutați aici.
— Am crezut că îți este greu singură. Nu m-am gândit la lucrurile astea așa.
— Nu te condamn pentru intențiile altora. Dar trebuie să înțelegi ceva: încrederea nu se construiește cu vizite interesate și sacoșe de fructe.
Andreea și-a șters ochii.
— Pot să mai vin?
Am privit-o câteva clipe.
— Da. Dar să vii pentru cafea, nu pentru apartament. Și sună înainte.
A dat din cap.
Ioana s-a ridicat brusc.
— Deci ai hotărât totul? Nu-ți pasă că nepoții tăi au nevoie de ajutor?
— Îmi pasă. Dacă treceți printr-o problemă adevărată, vă voi ajuta. Pot să-i plătesc Andreei niște cursuri, să o ajut să-și găsească un loc de muncă sau să o sprijin într-o situație dificilă.
Am închis dosarul.
— Dar nu vă voi da apartamentul doar pentru că v-ați amintit de mine când ați rămas fără moștenirea tatălui vostru.
Ioana și-a luat paltonul fără să mai spună nimic.
Sacoșa cu fructe a rămas pe podea.
Andreea a mai stat câteva minute. Înainte să plece, m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău, bunico.
— Nu tu trebuie să porți toate greșelile lor.
— Tot mă voi întoarce, dacă îmi dai voie.
— Te aștept.
În următoarele săptămâni, Mihai a aflat ce hotărâsem.
M-a sunat într-o seară și a început să strige că distrug familia, că Virgil s-ar răsuci în mormânt și că nu am dreptul să le iau copiilor săi ceea ce li se cuvine.
L-am ascultat până la capăt.
Apoi i-am spus:
— Tatăl tău și-a făcut alegerea. Acum mi-o fac eu pe a mea.
— O să regreți!
— Am regretat deja suficient. Nu mai vreau să regret și faptul că nu mi-am apărat viața.
După acea conversație, Mihai nu m-a mai sunat mult timp.
Ioana a încercat să mă convingă prin rude. Unele persoane mi-au spus că sunt prea dură.
— Sunt copiii tăi, Marta.
— Știu. Tocmai de aceea m-a durut atât de mult când au ales să nu fie lângă mine.
Andreea, în schimb, a continuat să vină din când în când.
Nu mai aducea cadouri și nu mai punea întrebări despre acte. Îmi vorbea despre serviciu, despre Tudor și despre temerile ei. Uneori stăteam pur și simplu la aceeași masă și beam cafea.
Într-o zi mi-a adus un ficus nou, pentru că planta mea veche se uscase.
— Nu trebuie să-mi dai nimic, mi-a spus.
— Știu. De aceea îl primesc.
Au trecut câteva luni.
Nu mi-am schimbat testamentul.
Apartamentul urma să devină, după moartea mea, o locuință temporară pentru femei care nu aveau unde să meargă.
Banii din cont i-am împărțit între fundație, Andreea și o mică bursă destinată femeilor care își reconstruiau viața de la zero.
Lui Mihai și Ioanei nu le-am lăsat bunuri.
Le-am lăsat câte o scrisoare.
Nu erau pline de insulte. Le-am scris doar adevărul pe care îl ascunsesem ani întregi: cât m-a durut abandonul lor, cât am muncit ca să mă ridic și de ce nu mai puteam confunda legătura de sânge cu iubirea.
Nu știu dacă vor înțelege vreodată.
Poate că da. Poate că nu.
Dar nu mai depinde de mine.
În fiecare dimineață deschid fereastra și las lumina să intre în apartamentul meu.
Al meu.
Nu al lui Virgil. Nu al Carlei. Nu al copiilor mei.
Al meu.
Nu am uitat trădarea. Dar nici nu mai trăiesc în ea.
Pentru că dreptatea nu înseamnă întotdeauna să-i vezi pe ceilalți suferind.
Uneori înseamnă să nu le mai permiți să hotărască, nici măcar prin vinovăție, cât valorează viața ta.