Partea 2-a, continuarea poveștii.
Radu s-a întors brusc.
La câțiva metri de el, sub o umbrelă neagră, stătea o femeie în vârstă. Părul alb îi ieșea de sub o basma, iar în mâna liberă ținea un buchet de crizanteme.
A recunoscut-o imediat.
— Doamna Petrescu…
Mama Oanei.
Femeia s-a apropiat încet, fără să-și ia ochii de la el.
— Ai ieșit astăzi.
Nu era o întrebare.
Radu s-a ridicat cu greu. Apoi s-a întors din nou spre piatra funerară.
Sub numele Oanei scria:
„Mamă iubitoare a lui Matei.”
A privit din nou mașinuța roșie de lângă flori.
— Cine este Matei?
Femeia și-a coborât privirea.
— Fiul Oanei.
Radu a simțit cum i se strânge pieptul.
— Oana nu avea niciun copil când am intrat la închisoare.
Mama ei a rămas tăcută.
Și tocmai tăcerea aceea l-a speriat.
— Cu cine a avut copilul?
Femeia și-a ridicat ochii spre el.
— Cu tine, Radu.
Pentru câteva secunde, n-a mai auzit nici ploaia.
— Nu…
— Oana era însărcinată când ai fost arestat.
Radu a făcut un pas înapoi.
Dintr-odată, ultima lor întâlnire i-a revenit în minte cu o claritate dureroasă.
„Radu, trebuie să-ți spun ceva…”
„Nu acum!”
„Dar trebuie să mă asculți!”
El o trimisese acasă.
Crezuse că o protejează.
Nu știa că, în acea seară, Oana încercase să-i spună că urma să devină tată.
— De ce nu mi-a spus după? a întrebat el. Cinci ani… De ce nu mi-a spus nimeni?
Mama Oanei a deschis geanta și a scos un plic vechi.
— Pentru că a încercat.
I l-a întins.
Pe plic era scris numele lui.
Scrisul Oanei.
Radu l-ar fi recunoscut dintre o mie.
— Asta este doar una dintre ele, a spus femeia. Ți-a trimis scrisori. La început aproape în fiecare lună.
— N-am primit niciuna.
— Știu.
— Atunci de ce s-a oprit?
Femeia a ezitat.
— Pentru că unele s-au întors. Iar după un timp, Oana a început să creadă că poate nu vrei să-i răspunzi.
Radu a strâns plicul în mână.
— Eu nici măcar nu știam că există!
Vocea i s-a frânt.
Mama Oanei s-a apropiat.
— Știu. Am aflat prea târziu că lucrurile nu fuseseră așa cum crezuse ea.
Radu a închis ochii.
Cinci ani.
Fiul lui făcuse primul pas fără el. Spusese primul cuvânt fără el. Avusese febră, aniversări, poate prima zi de grădiniță.
Iar el nu știuse nici măcar că exista.
— Unde este?
Femeia n-a apucat să răspundă.
Din capătul aleii s-a auzit glasul unui copil:
— Bunico!
Radu a încremenit.
Un băiețel de aproximativ cinci ani venea spre ei sub o umbrelă albastră, ținut de mână de un bărbat.
Copilul s-a apropiat de mormânt și s-a oprit când l-a văzut pe străin.
Radu nu și-a putut lua ochii de la el.
Nu era o copie perfectă a lui, cum se spune în povești. Avea trăsăturile Oanei, mai ales forma feței și zâmbetul ei.
Dar ceva în privirea copilului i-a fost tulburător de familiar.
Băiețelul s-a uitat la florile de lângă mormânt.
— Mașinuța mea!
A alergat spre ea.
— Am uitat-o aici ieri.
A ridicat-o din noroi și a șters-o cu mâneca.
Radu îl privea fără să poată spune nimic.
— Matei, vino puțin, a spus bunica.
Copilul s-a apropiat.
— Cine e nenea?
Femeia și-a dus mâna la gură pentru o clipă.
— Îl cheamă Radu. A fost… un om foarte important pentru mama ta.
Matei l-a privit curios.
— Ai cunoscut-o pe mama?
Radu a înghițit cu greu.
— Da.
— Bine?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Foarte bine.
Bărbatul care venise cu Matei s-a apropiat și i-a întins mâna.
— Andrei. Fratele Oanei.
Radu îl recunoscu cu greu. Cu ani în urmă fusese aproape un puști.
— El știe cine sunt?
— Nu, a răspuns Andrei. Oana n-a vrut să-i spunem doar o poveste despre un tată pe care nu-l cunoscuse. A spus că, dacă te întorci, va trebui să decizi tu ce fel de om vrei să fii pentru el.
Radu și-a privit fiul.
Ar fi vrut să-l ia în brațe.
Dar nu avea dreptul.
Pentru Matei, el era doar un străin într-un cimitir.
— Oana știa că e bolnavă? a întrebat încet.
Mama ei a dat din cap.
— Da. Și înainte să moară a lăsat ceva pentru tine.
În aceeași seară, Radu a intrat pentru prima dată după cinci ani în apartamentul Oanei.
Aproape nimic nu fusese schimbat.
Pe un raft se aflau fotografii cu Matei: nou-născut, la un an, la doi ani, lângă un brad de Crăciun, cu un tort în față.
O viață întreagă pe care Radu o ratase.
Mama Oanei i-a pus înainte o cutie.
Înăuntru erau scrisorile.
Fotografii.
Prima ecografie.
Brățara de la maternitate.
Și un stick de memorie.
— Pe acesta a spus să ți-l dau numai dacă te întorci și vrei să-l cunoști pe Matei.
Radu a conectat stickul la laptop.
Imaginea a apărut după câteva secunde.
Oana stătea pe canapea.
Era vizibil slăbită și purta o eșarfă pe cap, dar când a privit spre cameră, Radu a recunoscut imediat zâmbetul acela.
— Bună, Radu.
El și-a dus palma la gură.
— Dacă te uiți la asta, înseamnă că te-ai întors.
Oana a făcut o pauză.
— Și probabil ai aflat deja despre Matei.
Radu și-a plecat capul.
— Am vrut să-ți spun în seara aceea. După ce ai plecat, ți-am scris. Mult timp am crezut că tăcerea ta era alegerea ta. Abia mai târziu am început să înțeleg că poate scrisorile mele nu ajunseseră niciodată unde trebuiau.
Oana și-a șters o lacrimă.
— Am fost furioasă pe tine. Apoi am fost furioasă pe mine. Dar Matei n-are nicio vină pentru anii pe care noi i-am pierdut.
Din afara cadrului s-a auzit râsul unui copil.
Oana a zâmbit.
— Nu știu ce om vei fi când vei ieși. Dar dacă vei vrea să faci parte din viața lui, te rog un singur lucru: nu-i spune că ești tatăl lui și apoi aștepta să te iubească.
Radu plângea deja.
— Lasă-l să te cunoască. Fii acolo. Ține-te de cuvânt. Și lasă-l pe el să decidă când vei deveni tatăl lui cu adevărat.
Imaginea s-a oprit.
Radu a rămas mult timp în fața ecranului.
A doua zi nu s-a dus la Matei.
Nici în următoarea.
Mai întâi și-a găsit o cameră de închiriat. Apoi un loc de muncă într-un atelier auto.
Nu voia să intre în viața copilului cu promisiuni.
Voia să intre cu ceva ce nu mai avusese de mult: stabilitate.
După câteva săptămâni, Andrei l-a sunat.
— Mergem cu Matei în parc sâmbătă. Dacă vrei, poți veni.
Radu a ajuns cu douăzeci de minute mai devreme.
Când Matei l-a văzut, l-a recunoscut.
— Nenea de la mama!
Radu a zâmbit.
— Eu sunt.
Matei avea în mână aceeași mașinuță roșie.
— I-a căzut iar roata.
I-a întins-o.
— Știi s-o repari?
Radu s-a așezat pe bancă și a examinat-o cu o seriozitate care l-a făcut pe copil să râdă.
— Cred că putem încerca.
A fixat roata și i-a dat mașinuța înapoi.
Matei a împins-o pe bancă.
— Mama spunea că tata știa să repare lucruri.
Radu a rămas cu mâna nemișcată.
Copilul nu observase.
— Tu îl cunoșteai și pe tata?
Radu s-a uitat spre Andrei.
Acesta nu a intervenit.
Atunci Radu a înțeles că putea spune adevărul.
Dar și-a amintit de Oana.
Nu-i cere nimic.
Lasă-l să te cunoască.
— Da, a răspuns. L-am cunoscut.
Matei a dat din cap, mulțumit, și a continuat să se joace.
Au trecut săptămâni.
Apoi luni.
Radu a venit când a promis că vine.
L-a învățat să meargă pe bicicletă. I-a reparat jucăriile. L-a dus împreună cu bunica la grădina zoologică. A stat lângă el când a avut febră.
Nu încerca să recupereze cinci ani.
Construia ziua următoare.
Într-o după-amiază, Matei l-a întrebat:
— Radu, tu de ce vii mereu la mine?
Întrebarea l-a prins nepregătit.
S-a așezat lângă el.
— Pentru că îmi place să fiu cu tine.
Matei s-a gândit câteva secunde.
— Și pentru că ești tata?
Radu a simțit că i se oprește inima.
Copilul îl privea foarte serios.
— Cine ți-a spus?
— Bunica. Am întrebat-o.
Radu nu știa ce să facă.
— Ești supărat?
Matei a clătinat din cap.
— Nu.
Apoi a ridicat mașinuța roșie.
— Mai vii și mâine?
Ochii lui Radu s-au umplut de lacrimi.
Nu l-a îmbrățișat cu forța și nu i-a cerut să-i spună „tată”.
Doar a zâmbit.
— Dacă vrei tu, vin.
Matei s-a apropiat și i-a pus mașinuța în palmă.
— Vreau.
În ziua în care ieșise din închisoare, Radu crezuse că libertatea înseamnă poarta metalică închizându-se în urma lui.
Se înșelase.
Libertatea adevărată începuse în fața unei pietre funerare, când un singur rând îi dezvăluise că, dincolo de tot ce pierduse, Oana îi lăsase și un motiv să înceapă din nou.
Nu putea recupera cei cinci ani.
Nu putea s-o aducă pe Oana înapoi.
Dar putea fi prezent pentru următorii.
Iar de data aceasta, Radu nu mai avea de gând să plece.