Partea a 2-a, continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Radu.
Nu mai părea furios.
Părea prins.
— Atunci pentru ce îmi cereai banii?
— Andreea, pot să explic.
Mariana s-a ridicat încet de pe scaun.
Expresia ei se schimbase complet.
— Radu… spune-mi că nu ai făcut iar asta.
Cuvântul acela mi-a înghețat mâna pe ceașcă.
Iar?
M-am întors spre ea.
— Ce înseamnă „iar”?
Mariana și-a strâns buzele și s-a uitat la fiul ei.
Radu nu mai spunea nimic.
— Am întrebat ce înseamnă „iar”, am repetat.
Soacra mea și-a lăsat geanta pe scaun.
— Acum doi ani a mai făcut o prostie cu bani.
Radu a ridicat imediat capul.
— Mamă, nu e treaba ta.
— Ba a devenit treaba mea când ai folosit numele meu ca să-i ceri soției tale douăzeci și cinci de mii de lei.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce prostie?
Mariana a ezitat.
— A băgat bani într-o afacere cu un prieten. Mi-a spus că e ceva sigur. După câteva luni, banii dispăruseră.
M-am întors spre Radu.
— Ce bani?
— Erau ai mei.
— Cât?
— Andreea…
— Cât?
A oftat.
— Aproape treizeci de mii.
Nu știam nimic.
Opt ani de căsnicie și omul din fața mea reușise să piardă treizeci de mii de lei fără ca eu să aflu.
— Și acum?
— Acum e altceva.
Am râs scurt.
— Sigur că este.
— Lasă-mă să explic.
S-a așezat la masă și și-a frecat fruntea.
Cu două luni în urmă, același prieten îi propusese să intre într-o mică afacere de import. Radu investise din nou.
Numai că de data asta nu folosise doar banii lui.
— Cât ai pus?
A tăcut.
Atunci am știut.
M-am ridicat și am luat telefonul.
— Ce faci?
— Verific contul nostru de economii.
— Andreea, stai puțin.
Am deschis aplicația bancară.
Soldul mi-a apărut pe ecran.
Am crezut că văd greșit.
Am verificat din nou.
Din economiile pe care le strânseserăm ani întregi lipseau 45.000 de lei.
Am ridicat ochii.
— Unde sunt?
— I-am investit.
Mariana a rămas cu gura întredeschisă.
— Patruzeci și cinci de mii?!
— Nu i-am pierdut! Sunt investiți!
— Fără să-mi spui? am întrebat.
— Aveam o oportunitate și trebuia să mă mișc repede.
— Din banii noștri.
— Tocmai. Ai noștri.
Și atunci am auzit din nou cuvântul care începuse toată discuția.
„Noștri.”
Când eu câștigam bani, erau ai noștri.
Când el îi cheltuia fără să mă întrebe, tot ai noștri erau.
Doar decizia nu fusese niciodată a noastră.
— Și cei douăzeci și cinci de mii pe care mi-i cereai?
Radu și-a coborât privirea.
— Afacerea are o problemă de lichidități. Dacă mai intră puțin capital, putem recupera totul.
— „Putem”?
— Eu și Sorin.
Am înțeles.
Nu voia să repare niciun acoperiș.
Voia să ia banii pe care îi câștigasem eu din televiziune și să-i arunce după cei pe care îi luase deja din economiile noastre.
— Și de ce ai mințit?
— Pentru că știam că o să reacționezi exact așa!
Mariana a lovit masa cu palma.
— Nu întoarce lucrurile!
Amândoi ne-am uitat la ea.
— Tu i-ai spus femeii că eu am nevoie de bani?
Radu a oftat.
— Mamă…
— M-ai folosit pe mine ca s-o minți?
— Am vrut doar să evit un scandal.
Mariana s-a ridicat.
— Atunci trebuia să nu iei banii, nu să inventezi acoperișuri!
Nu cred că în opt ani o auzisem vreodată luându-mi apărarea.
Dar nici măcar asta nu mai conta.
Mă uitam la Radu și încercam să înțeleg când ajunsesem aici.
Poate că nu în dimineața aceea.
Poate începuse cu mult înainte.
Cu lucruri mici.
Cu „lasă că mă ocup eu”.
Cu „nu trebuie să știi toate detaliile”.
Cu „mama are nevoie”.
Cu ceașca pe care nu trebuia s-o folosesc.
Cu toate momentele în care eu cedam pentru că era mai simplu decât să ne certăm.
Radu s-a apropiat.
— Andreea, ascultă-mă. Îți arăt toate actele. Dacă mai punem douăzeci și cinci de mii, există șanse foarte mari să recuperăm investiția.
— Nu.
— Nici măcar nu știi despre ce este vorba.
— Știu suficient.
— Banii din televiziune stau în cont!
Am ridicat privirea spre el.
— Pentru că sunt ai mei.
A rămas nemișcat.
— Cum adică „ai tăi”? Suntem căsătoriți.
— Exact. Și într-o căsnicie nu scoți 45.000 de lei din economii pe ascuns și apoi inventezi boala financiară a propriei mame ca să mai primești 25.000.
— Nu am spus că e bolnavă!
— Ai inventat un acoperiș, Radu. Nu te agăța de detalii.
Am luat laptopul de pe blat.
— Ce faci acum?
— Ce trebuia să fac de mult.
Mi-am transferat onorariile într-un cont personal la care el nu avea acces.
Apoi am salvat extrasele contului comun.
Radu mă privea de parcă eu eram cea care tocmai încălcase o regulă.
— Îți separi banii de familie?
— Nu. Îmi protejez banii de un om care ia decizii în secret și apoi mă minte.
— Sunt soțul tău!
— Tocmai de aceea este mai grav.
Mariana și-a luat geanta.
— Eu plec.
La ușă s-a întors spre fiul ei.
— Și să nu mai folosești niciodată numele meu ca să scoți bani de la cineva. Dacă ai datorii, spune adevărul și rezolvă-le.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Andreea… eu chiar nu știam.
Am dat din cap.
— Știu.
După ce a plecat, am rămas singuri.
Radu s-a așezat.
Pentru prima dată în dimineața aceea nu mai părea furios.
Părea speriat.
— O să mă părăsești?
M-am uitat la ceașca albă cu marginea aurie.
Opt ani avusesem grijă să n-o sparg.
În schimb, aproape că lăsasem să se spargă altceva mult mai important.
— Nu știu încă.
— Andreea…
— Dar până decid, vreau totul. Contracte, credite, datorii, carduri, împrumuturi. Tot.
— Nu mai există nimic.
— După ce m-ai mințit astăzi, cuvântul tău nu mai este suficient.
Asta l-a durut.
Se vedea.
Dar era adevărul.
În următoarele zile am aflat că cei 45.000 de lei nu erau singura problemă.
Mai exista un credit de nevoi personale despre care nu știam.
Două carduri aproape de limită.
Și o sumă împrumutată de la un coleg.
Nu era o avere imposibil de recuperat.
Dar pentru mine suma nu mai conta.
Conta faptul că trăisem lângă un om care construise o a doua realitate financiară și îmi cerea să o plătesc fără să-mi spună că există.
Mi-am luat câteva lucruri și am plecat pentru o perioadă.
Radu nu m-a oprit.
De data asta probabil înțelesese că nu exista o replică prin care să repare totul.
Au urmat săptămâni grele.
A vândut mașina pe care încă o plătea în rate, a ieșit din afacerea cu prietenul lui și a început să-și achite singur datoriile.
Mi-a trimis toate documentele.
Nu mi-a mai cerut niciun leu.
Dar eu nu m-am întors imediat.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mă grăbeam să repar eu ceea ce stricase altcineva.
Am continuat să lucrez la clinică și să apar la televiziune.
Într-o dimineață, înainte de filmare, producătoarea m-a întrebat:
— Ai emoții?
Am zâmbit.
— Nu ca înainte.
Și era adevărat.
Nu televiziunea mă schimbase.
Nici banii.
Doar îmi amintisem că vocea mea exista și înainte să-mi pună cineva un microfon în față.
Câteva luni mai târziu, Radu și cu mine încă încercam să vedem dacă mariajul nostru mai putea fi reparat.
Nu i-am promis nimic.
Unele lucruri se pot reconstrui.
Altele nu.
Dar un lucru nu s-a mai schimbat niciodată.
Într-o duminică dimineață eram în apartament și mi-am făcut cafeaua.
Am deschis dulapul.
Înăuntru erau cănile obișnuite și, pe raftul de sus, serviciul acela „bun”, păstrat ani întregi pentru ocazii speciale.
Am luat ceașca albă cu marginea aurie.
Mi-am turnat cafeaua și m-am așezat lângă fereastră.
Pentru că înțelesesem, în sfârșit, ceva foarte simplu:
nu are rost să păstrezi lucrurile bune pentru o zi specială, în timp ce îți petreci zilele obișnuite cerând permisiunea să trăiești așa cum vrei.
Iar în casa mea, „ca înainte” se terminase definitiv.