Partea a 2-a – Continuarea poveștii 
Am deschis poarta.
În fața mea stătea Aurica.
Aceeași Aurica ce locuia la câteva case distanță și care, de trei ani, abia dacă îmi răspundea la salut.
Acum era în papuci, cu un pulover aruncat peste cămașa de noapte și cu fața albă de spaimă.
— Te rog, vino! Vasile… nu e bine deloc. Îl doare pieptul, nu poate respira. Am sunat la salvare, dar au spus că poate dura. Tu ai mașină…
N-am întrebat-o de ce venise tocmai la „divorțata” satului.
Am luat cheile.
Am trezit-o pe vecina de lângă mine să rămână cu Mihai și am fugit cu Aurica.
Vasile era întins pe pat, ud de transpirație și abia putea vorbi.
L-am urcat în mașină și am pornit spre spital.
Aurica plângea pe scaunul din spate.
— Mai repede… te rog…
Am condus cum am putut, cu mâinile încleștate pe volan.
La spital, medicii l-au preluat imediat.
Noi am rămas pe hol.
După un timp care mi s-a părut nesfârșit, un medic a ieșit.
— Ați făcut foarte bine că l-ați adus repede. Dacă mai întârziați o jumătate de oră, lucrurile puteau arăta cu totul altfel.
Aurica a început să plângă.
S-a așezat lângă mine și multă vreme n-a spus nimic.
Apoi m-a întrebat:
— De ce m-ai ajutat?
Am întors capul spre ea.
— Cum adică?
— Trei ani aproape că nu ți-am spus bună ziua. Am stat cu celelalte la poartă și am vorbit despre tine. Și tu, când am venit, nici măcar nu m-ai întrebat de ce să te ajut.
— Vasile nu avea nicio vină că tu nu mă salutai.
Aurica și-a acoperit fața.
— Toate suntem niște proaste, fată. Toate.
Am tăcut.
— Am stat pe băncuța aia și te-am judecat. Că ți-ai lăsat bărbatul. Că ai făcut copilul fără tată. Că o femeie trebuie să rabde.
Apoi s-a uitat la mine.
— Și niciuna n-a întrebat de ce aveai fața vânătă când ai venit prima dată în sat.
Pentru câteva secunde n-am mai putut respira.
Cineva observase.
Văzuseră.
Și totuși tăcuseră.
— Știți ce a fost cel mai greu? am întrebat.
Aurica a dat încet din cap.
— Nu loviturile. Cu alea știam ce să fac. Cel mai greu a fost când am fugit și am descoperit că oamenii de care credeam că mă întorc acasă mă considerau pe mine vinovată.
Aurica a început din nou să plângă.
— Iartă-mă.
Nu i-am spus că nu contează.
Conta.
Dar nici nu mai voiam să-mi petrec viața purtând ura altora.
Vasile a rămas internat.
Eu m-am întors acasă spre dimineață.
Mihai dormea.
M-am așezat lângă el și i-am mângâiat părul.
Nu știam atunci că noaptea aceea avea să schimbe mai mult decât viața lui Vasile.
Două zile mai târziu, Mihai a venit alergând de la școală.
— Mama!
Am ieșit speriată în curte.
Zâmbea.
— Rareș m-a chemat să jucăm fotbal!
Mi s-a strâns inima.
— Și te-ai dus?
— Da! Și mâine mă cheamă iar!
A fost primul semn.
Apoi, într-o dimineață, am trecut pe lângă poarta Auricăi.
Era acolo cu aceleași femei care tăceau de obicei când mă vedeau.
Conversația s-a oprit.
Am vrut să trec mai departe.
Dar Aurica s-a ridicat.
— Bună dimineața!
A spus-o tare.
Atât de tare încât au auzit toate.
— Bună dimineața, Aurica.
Una dintre femei a murmurat și ea un salut.
Alta și-a coborât privirea.
Aurica nu s-a oprit.
— Să știți că dacă nu era femeia asta, eu acum poate îmi îngropam bărbatul.
S-a făcut liniște.
— Noi am judecat-o trei ani fără să știm nimic. Eu una nu mai fac asta.
Am plecat înainte să-mi vadă lacrimile.
La magazin, Geta mi-a pus pentru prima dată restul direct în palmă.
— Ce mai face Mihai?
Era o întrebare banală.
Pentru mine a însemnat enorm.
Dar cea mai grea discuție a venit cu mătușa Veta.
A apărut într-o după-amiază și s-a așezat la masa din bucătărie.
Nu mai avea aerul sigur de altădată.
— Trebuie să-ți spun ceva despre maică-ta.
Am încremenit.
— Ce?
Mătușa și-a frecat mâinile.
— Și taică-tu o bătea.
Am simțit că mi se răcește tot corpul.
— Mama?
— Da.
— De ce nu mi-a spus niciodată?
Veta a lăsat capul în jos.
— Pentru că eu i-am spus să rabde.
Am rămas fără cuvinte.
— I-am spus exact ce ți-am spus și ție. Că un bărbat mai bea. Că mai ridică mâna. Că trebuie să se gândească la copii și la ce spune lumea.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Maică-ta a rămas.
Am înțeles atunci ceva ce m-a cutremurat.
Ani întregi crezusem că mama avusese o căsnicie liniștită.
De fapt, tăcuse.
Iar eu fusesem foarte aproape să primesc aceeași moștenire.
Să rabd.
Să ascund.
Să-mi învăț copilul că frica este normală.
— Tu ai făcut ce n-a putut ea, a șoptit mătușa. Ai plecat.
N-am simțit victorie.
Doar tristețe.
Pentru mama.
Pentru mine.
Pentru toate femeile cărora li se spusese că rușinea nu este să fii lovită, ci să pleci.
Au trecut lunile.
Satul nu s-a transformat peste noapte.
Unii oameni au continuat să șușotească.
Alții probabil o fac și acum.
Dar nu mă mai opresc din drum pentru ei.
Mihai are prieteni.
Joacă fotbal până seara și uneori trebuie să ies la poartă de trei ori ca să-l chem în casă.
Într-o duminică am mers cu el la biserică.
Când am intrat, câteva capete s-au întors spre mine.
Reflexul vechi m-a făcut să vreau să rămân în spate.
Atunci Aurica s-a ridicat din locul ei.
A traversat biserica în fața tuturor, m-a prins de mână și m-a dus lângă ea.
N-a spus nimic.
Nici nu trebuia.
După slujbă, Mihai a fugit afară cu ceilalți copii.
L-am privit alergând pe uliță și râzând.
Nu se mai ținea de mâna mea de teamă.
Nu mai mergea cu ochii în pământ.
Era doar un copil.
Seara, când am ajuns acasă, am lăsat poarta deschisă cât am udat florile.
Mihai s-a uitat la mine.
— Mama, nu ți-e frică?
Am zâmbit.
— Nu, puiule.
Și era adevărat.
Poate că pentru unii voi rămâne mereu „divorțata”.
Femeia care n-a avut răbdare.
Femeia care și-a destrămat familia.
Dar eu știu adevărul.
N-am destrămat o familie.
Mi-am scos copilul dintr-o casă în care învățase să se ascundă sub pat.
Și dacă ar trebui să aleg din nou între gura lumii și liniștea lui, aș pleca de o mie de ori.
Acum sunt tot „divorțata”.
Dar dorm fără să-mi fie frică de sunetul porții.
Iar copilul meu nu se mai ascunde sub pat.
Pentru mine, asta înseamnă acasă.