Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Sergiu a rămas în prag, cu ochii fixați asupra poștăriței.
— Ce ai spus?
— I-am spus că v-am văzut în satul vecin. Cu femeia aceea și cu copiii. Eu… n-am știut că Ana nu știa. Am crezut că sunt rude.
Sergiu nu mai auzea aproape nimic.
Zece ani construise minciuna aceea.
Zece ani împărțise timpul între două case, două femei și patru copii. Inventase deplasări, defecțiuni la serviciu, schimburi de tură. Își făcuse un adevărat calendar ca niciuna dintre familii să nu pună prea multe întrebări.
Și totul se prăbușise dintr-o singură propoziție spusă la poartă.
— Știi unde s-a dus Ana?
Tanti Claudia clătină din cap.
— Nu. Dar vineri dimineață am văzut un microbuz alb în fața casei. Încărcau cutii.
— Cine era cu ea?
— O femeie. Nu o cunosc.
După plecarea poștăriței, Sergiu a început să sune.
Rude.
Prietene.
Foști colegi.
Părinții colegilor copiilor.
Nimeni nu știa nimic.
Sau nimeni nu voia să-i spună.
Seara, disperat, s-a urcat în mașină și a pornit spre satul vecin.
Spre cealaltă lui viață.
Marina locuia într-o casă mică, aproape de marginea localității. Când Sergiu a intrat pe poartă, un băiat de nouă ani a alergat fericit spre el.
— Tata!
Pentru prima dată, cuvântul acela l-a lovit.
Într-un sat era tatăl Elenei și al lui Victor.
Aici era tatăl lui Denis și al Alinei.
Marina a ieșit pe verandă.
— Ce s-a întâmplat?
— Ana a aflat.
Femeia a pălit.
— Despre noi?
— A plecat. A luat copiii și toate lucrurile.
Marina a rămas câteva secunde tăcută.
— Atunci du-te după ei.
Sergiu a privit-o surprins.
— Marina…
— Mi-ai spus că între tine și Ana nu mai există nimic. Că locuiți împreună numai pentru copii și că urma să divorțezi după ce Elena termina școala.
El și-a coborât privirea.
Marina a înțeles imediat.
— M-ai mințit și despre asta?
— Nu e atât de simplu.
— Ba da, Sergiu. Este foarte simplu.
Pentru prima dată, femeia pe care o considerase refugiul lui îl privea cu aceeași neîncredere pe care probabil o simțea acum Ana.
— Dacă ai mințit-o pe ea zece ani, de unde să știu că mie mi-ai spus vreodată adevărul?
Sergiu a plecat de acolo fără să știe unde să se ducă.
În zilele următoare aproape că n-a dormit.
Atunci au început să iasă la suprafață și celelalte minciuni.
Cele mai multe „deplasări” nici măcar nu existaseră. Sergiu își lua zile libere, schimba ture și inventa probleme la serviciu pentru a putea dispărea câteva zile.
Totul fusese calculat.
Numai că acum nu mai avea ce calcula.
În a șasea zi, poștașul i-a adus o scrisoare recomandată.
Expeditorul era un cabinet de avocatură.
Sergiu a rupt plicul cu mâinile tremurând.
Acte de divorț.
Printre ele se afla un singur mesaj scris de Ana:
„Copiii sunt în siguranță. Nu încerca să ne cauți. De acum înainte vei comunica prin avocat.”
Atât.
Nicio întrebare despre Marina.
Nicio întrebare despre ceilalți copii.
Nici măcar „De ce?”.
Sergiu ar fi preferat aproape să-l urască, să-l sune, să țipe, să-i ceară explicații.
Dar Ana nu mai voia nimic de la el.
Două luni mai târziu a văzut-o la tribunal.
Pentru o clipă, aproape că n-a recunoscut-o.
Își tunsese părul până la umeri și își acoperise firele albe. Purta un palton simplu și mergea dreaptă, cu o liniște pe chip pe care Sergiu nu i-o mai văzuse de ani.
Lângă ea se afla femeia care venise cu microbuzul.
Irina, sora mai mare a Anei.
Cele două nu mai fuseseră apropiate de multă vreme, după o ceartă veche de familie.
Dar în dimineața de după ce aflase adevărul, Ana o sunase și îi spusese doar:
— Am nevoie să plec.
Irina venise a doua zi.
Fără întrebări.
Ana luase copiii, câinele, documentele și câteva lucruri.
Și închisese definitiv ușa în urma ei.
În fața sălii de judecată, Sergiu s-a apropiat.
— Ana, te rog. Cinci minute.
Ea s-a oprit.
— Pentru ce?
— Vreau să-ți explic.
Ana a zâmbit obosit.
— Zece ani ai avut timp să explici.
— Am făcut greșeli.
Atunci l-a privit drept în ochi.
— O greșeală este să uiți o aniversare, Sergiu. Să trăiești zece ani cu două familii presupune planificare.
El n-a mai avut ce să spună.
— Vreau măcar să-mi văd copiii.
— Elena și Victor sunt suficient de mari încât să decidă când vor fi pregătiți să vorbească cu tine.
— Sunt tatăl lor.
— Da. Și al altor doi copii, după cum am aflat.
Ana s-a întors să plece.
— Unde locuiți? a întrebat el.
Ea s-a oprit.
— Acasă.
— Care casă?
Ana l-a privit pentru ultima dată.
— Una în care nimeni nu trebuie să mintă ca să poată intra pe ușă.
Și a plecat.
Divorțul a durat câteva luni.
Ana nu a cerut răzbunare și nici mai mult decât îi revenea legal.
Dar, pentru prima dată după foarte mulți ani, nici nu a renunțat la ceea ce i se cuvenea doar ca să-i fie lui mai ușor.
După divorț, s-a mutat împreună cu copiii într-un orășel aflat la aproximativ o sută de kilometri distanță.
Irina a ajutat-o să-și găsească de lucru la o brutărie.
La început se trezea la patru dimineața.
Era greu.
Dar salariul acela era al ei.
Serile erau ale ei.
Nu mai asculta zgomotul mașinii la poartă.
Nu mai spăla cămăși pentru „deplasări”.
Nu mai pregătea pachete pentru un bărbat care pleca de la o familie ca să joace același rol în alta.
Într-o zi de primăvară, Ana a cumpărat un ghiveci și a plantat o mușcată.
Elena a observat-o.
— E ca aceea pe care ai lăsat-o în casa veche?
Ana s-a uitat la floare și a zâmbit.
— Nu. Asta este cea de acasă.
Viața lui Sergiu, în schimb, nu devenise deloc ceea ce își imaginase.
Marina refuzase să-l primească definitiv.
— Dacă ai putut să-i faci Anei asta timp de zece ani, de ce aș crede că mie nu-mi vei face la fel?
Și astfel, bărbatul care avusese două familii ajunsese să nu mai aibă niciuna.
A rămas singur în casa din sat.
Uneori primea câte un mesaj scurt de la copii.
Alteori treceau săptămâni fără nimic.
Aproape un an mai târziu, într-o joi de toamnă, tanti Claudia a venit din nou cu corespondența.
Sergiu a semnat, iar femeia a privit curtea pustie.
— Ai mai auzit ceva de Ana?
— Copiii spun că e bine.
— Mă bucur.
Poștărița s-a îndreptat spre poartă, dar Sergiu a oprit-o.
— Tanti Claudia… atunci când i-ai spus Anei ce văzuseși, te-ai simțit vinovată?
Femeia s-a întors.
— La început, da.
— Și acum?
Tanti Claudia l-a privit câteva clipe.
— Acum cred că un adevăr spus din greșeală nu poate face mai mult rău decât o minciună spusă intenționat timp de zece ani.
Și a plecat.
Pe pervazul bucătăriei se afla încă vechiul ghiveci al Anei.
Mușcata murise de mult.
Sergiu nu-l aruncase niciodată.
Ana însă plantase alta.
La aproape patruzeci de ani, nu avea o viață spectaculoasă. Muncea mult, își creștea copiii și reconstruia încet tot ceea ce zece ani de minciuni îi luaseră.
Dar într-o seară, trecând prin fața unei vitrine, și-a văzut reflexia și s-a oprit.
Femeia din sticlă nu i s-a mai părut bătrână.
Nu i s-a mai părut abandonată.
Părea doar liberă.