Partea 2-a, continuarea poveștii👉 Mariana a reapărut în ușa bucătăriei ținând în mâini o farfurie mare, albă.
Pe ea erau așezați, unul lângă altul, papucii lui Ionuț.
Lângă ei pusese un șervețel împăturit cu grijă și, deasupra, o crenguță de pătrunjel.
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
Ionuț s-a uitat când la farfurie, când la soția lui.
— Ce faci?
Mariana s-a apropiat liniștită.
— Păi ai cerut să fii servit. M-am gândit să fac lucrurile cum trebuie.
Doina nu mai râdea.
Ionuț și-a încruntat sprâncenele.
— Mariana, termină cu prostiile.
— Dar de ce? Acum câteva secunde ți se părea foarte amuzant.
A pus farfuria pe pantofarul din hol.
Apoi s-a uitat direct în ochii lui.
— Ai spus că vrei papucii în dinți.
Ionuț a tăcut.
— Da, era o glumă.
— Atunci hai să râdem până la capăt.
Mariana a făcut un pas în lateral și i-a arătat farfuria.
— Sunt pregătiți. Poți să-i iei.
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic.
Doina a fost prima care a reacționat.
— Mariana, ajunge. Ionuț a glumit cu tine. Nu trebuie să faci atâta caz dintr-o vorbă.
Mariana s-a întors spre ea.
— Știu că a glumit, doamnă Doina. Numai că e interesant cum glumele sunt amuzante doar cât timp eu sunt cea umilită.
Femeia și-a strâns buzele.
— Eu nu am umilit pe nimeni.
— Nu?
Mariana a arătat spre locul în care soacra stătuse până atunci, cu brațele încrucișate.
— De trei săptămâni sunteți în casa noastră. De trei săptămâni îmi explicați cum să gătesc, cum să spăl, cum să calc și cum ar trebui să-mi servesc soțul. Iar în seara asta ați stat aici și ați râs când fiul dumneavoastră mi-a cerut să-i aduc papucii în dinți.
Doina a deschis gura să răspundă, dar Mariana a ridicat ușor mâna.
Nu agresiv.
Doar suficient cât să arate că nu terminase.
— Am tăcut până acum pentru că am vrut liniște. Dar am înțeles ceva: dacă pentru liniștea dintr-o casă trebuie să se umilească mereu aceeași persoană, atunci nu e liniște.
Ionuț și-a trecut o mână peste față.
Aerul lui vesel dispăruse complet.
— Hai, Mariana… am băut ceva cu băieții după serviciu. Am primit bonusul, eram bine dispus. Mi-a scăpat.
— Nu ți-a scăpat.
Vocea ei a rămas calmă.
— Ai spus-o și apoi ai repetat-o. Iar când mama ta a râs, ți-a plăcut și mai mult.
Ionuț și-a coborât privirea.
Mariana s-a uitat spre urmele de noroi rămase pe gresia pe care tocmai o spălase.
— Știi ce mi se pare cel mai trist?
El a ridicat ochii.
— Că ai intrat în casa asta și primul lucru pe care l-ai făcut a fost să mă tratezi ca pe o servitoare. Nici măcar n-ai observat că podeaua era proaspăt spălată.
Ionuț s-a uitat în jos.
Abia atunci parcă a văzut cu adevărat urmele bocancilor.
— Îmi pare rău.
Mariana a rămas nemișcată.
Nu voia o scuză spusă doar pentru ca momentul neplăcut să se termine.
— Pentru ce?
Întrebarea l-a surprins.
— Cum adică?
— Pentru ce îți pare rău, Ionuț?
A tăcut câteva secunde.
— Pentru cum ți-am vorbit.
Mariana a așteptat.
— Și pentru că am făcut-o de față cu mama.
— Mai încearcă.
Ionuț a privit din nou podeaua.
— Și pentru că am râs.
De data aceasta Mariana a dat ușor din cap.
— Asta voiam să aud.
Doina a oftat zgomotos.
— Doamne, parcă s-a întâmplat cine știe ce…
Mariana s-a întors spre ea.
— Pentru dumneavoastră poate nu s-a întâmplat nimic. Pentru mine s-a întâmplat suficient.
— Eu sunt mama lui.
— Știu.
— Și vreau să-i fie bine.
— Și eu. Dar faptul că îi sunt soție nu înseamnă că trebuie să-i fiu servitoare.
Doina a rămas tăcută.
Mariana s-a apropiat de pantofar, a luat papucii de pe farfurie și i-a pus pe podea.
— Uite-i, Ionuț. Îi poți încălța singur.
El s-a aplecat fără să mai spună nimic.
Și-a scos bocancii și i-a pus lângă ușă.
Mariana a luat mopul.
Dar înainte să înceapă din nou să curețe, Ionuț i l-a luat ușor din mână.
— Lasă.
Ea l-a privit surprinsă.
— Eu am făcut mizeria.
A început să șteargă urmele lăsate de bocancii lui.
Doina privea scena fără să scoată un cuvânt.
Pentru prima dată de când venise în casa lor, nu mai avea niciun sfat de dat.
Mariana a intrat în bucătărie și a luat farfuria cu care făcuse mica demonstrație.
Când a trecut pe lângă soacră, Doina a spus încet:
— N-am vrut să te simți prost.
Mariana s-a oprit.
— Atunci data viitoare când cineva încearcă să mă facă să mă simt prost, nu râdeți.
Nu a spus-o cu răutate.
Tocmai de aceea cuvintele au cântărit mai mult.
În seara aceea au mâncat peștele cumpărat de Ionuț aproape în tăcere.
A doua zi dimineață, Doina a anunțat că se întoarce acasă.
Nu a fost dată afară.
Nu s-a certat nimeni cu ea.
Pur și simplu și-a strâns lucrurile și, înainte să plece, s-a oprit în hol lângă Mariana.
— Poate că uneori mă bag prea mult, a recunoscut ea.
Pentru Doina, era probabil cel mai apropiat lucru de o scuză.
Mariana a zâmbit ușor.
— Uneori.
După ce ușa s-a închis, Ionuț a rămas câteva clipe în hol.
— Am fost un idiot aseară.
— Da.
El a ridicat surprins sprâncenele.
— Nici măcar nu mă contrazici?
— Nu.
Pentru prima dată după mult timp, amândoi au râs.
Dar Mariana știa că lucrul important nu fusese farfuria, nici papucii și nici măcar expresia de pe chipul Doinei.
Important fusese momentul în care încetase să confunde pacea cu tăcerea.
Ani întregi crezuse că o soție bună trebuie să mai lase de la ea, să ignore câte o vorbă și să evite conflictele.
În seara aceea înțelesese diferența.
Poți ierta o glumă.
Poți trece peste o greșeală.
Dar nu trebuie să accepți ca lipsa de respect să devină obicei doar pentru ca în casă să fie liniște.
Iar din acea seară Ionuț nu i-a mai cerut niciodată Marianei să-i aducă papucii.
Nici în mâini.
Și cu atât mai puțin în dinți.