După acea întâmplare, Irina înțelesese că uneori rudele pot fi mai grele decât străinii. Nu trecu mult și Ana, cu un zâmbet fals, îi mai trimise un mesaj: „Ai adunat legumele? Să nu le lași să se strice, te rog!”.
Irina privi telefonul, apoi afară, spre grădina plină de roșii coapte. Se ridică încet din pat, tremurând. Deși îi ardea fruntea de febră, nu mai voia să audă de reproșuri. Cu pași mici, ieși afară și se așeză pe bancă. Aerul cald îi dogorea obrajii, dar în suflet simțea frig.
În jurul ei era liniște. Păsările cântau leneșe, iar vântul legăna frunzele uscate de mărar. Se uită la tot ce munciseră ea și Andrei, an de an. O grădină frumoasă, îngrijită, dar care acum îi părea o povară.
Când Andrei veni seara acasă, o găsi așa, sprijinită de peretele casei.
– Irino, ai ieșit? Cum te simți?
– Mai bine, cred… – spuse ea încet. – Dar m-am hotărât. Gata. Nu mai fac nimic pentru nimeni. Nici pentru Ana, nici pentru altcineva.
Andrei zâmbi ușor, știind cât îi fusese de greu să ajungă la acel moment.
– Așa te vreau, femeia mea.
A doua zi, Irina se trezi mai devreme. Se simțea încă slăbită, dar avea o energie ciudată, ca și cum o piatră i se luase de pe inimă. Începu să strângă legumele ei, cele din propria grădină. Puse totul frumos în lăzi, dar de data asta pentru ea.
Când Ana se întoarse din concediu, o aștepta o surpriză. Grădina ei era plină de buruieni, iar roșiile se stafidiseră de soare.
– Irino! – strigă din drum, cu voce aspră. – Ce-ai făcut? Toată recolta mea s-a dus!
Irina se uită liniștită din poartă.
– Ți-am zis că sunt bolnavă. N-am mai avut putere.
– Dar puteai măcar…
– Nu, Ana. Am avut grijă de a mea. Că, știi cum e, fiecare să-și facă treaba în curtea lui.
Ana rămase fără cuvinte. Poate pentru prima dată în viață înțelese că sora ei nu mai e femeia aceea blândă și mereu dispusă să ajute, indiferent de preț.
Seara, Irina și Andrei au mâncat în curte, la masa mică făcută din trunchiul de copac. Aerul era cald, parfumat de busuioc și roșii coapte.
– E bine, nu? – întrebă el, turnându-i un pahar de limonadă rece.
– E perfect, – spuse Irina. – Mă simt, în sfârșit, liberă.
Și pentru prima dată după mult timp, zâmbetul ei nu era obosit, ci sincer.