Ana ieșise în pridvor. Când m-a văzut, a încercat să zâmbească, dar chipul îi era atât de obosit, încât mi-am dat seama că plânsese ore întregi.
Am rupt foaia lipită de poartă fără să citesc mai departe și am intrat în curte.
— De când durează asta? am întrebat.
Ana și-a șters lacrimile.
— De aproape trei săptămâni. În fiecare zi mai apare câte cineva să-mi spună că sunt hoață. Unii nici măcar nu mă salută. Iar unchiul Sandu le spune tuturor că o să-mi ia casa în instanță.
— Și de ce nu mi-ai spus?
A plecat privirea.
— Pentru că aveai viața ta… și nu voiam să te trag înapoi în toate poveștile satului.
Am simțit un nod în gât.
Ani la rând mă liniștisem cu gândul că Ana este bine, că se descurcă, că satul are grijă de oamenii lui.
În realitate, sora mea ducea singură o luptă pe care nici măcar nu o cunoscusem.
—
Procesul a început peste câteva săptămâni.
Nu puteam fi eu judecătorul cauzei.
Eram fratele Anei, iar legea nu-mi permitea să am vreun rol în completul de judecată.
Dar asta nu însemna că aveam să stau deoparte.
Seară de seară am verificat fiecare act, fiecare înscris și fiecare declarație.
Am mers prin sat și am vorbit cu oamenii care chiar îi văzuseră pe părinții noștri în ultimii ani.
Cu medicul de familie.
Cu asistenta care venea periodic acasă.
Cu preotul.
Cu poștașul.
Toți spuneau același lucru.
Ana fusese acolo în fiecare zi.
Sandu nu fusese aproape niciodată.
—
În dimineața procesului, sala era aproape plină.
Unii veniseră din curiozitate.
Alții sperau să vadă un scandal.
Sandu stătea în primul rând și zâmbea încrezător.
Când m-a observat lângă Ana, a râs batjocoritor.
— Ai venit și tu? Crezi că toga te ajută și aici?
M-am apropiat încet de el.
— Astăzi nu sunt judecător.
— Atunci ce ești?
L-am privit drept în ochi.
— Fratele femeii pe care ai hotărât s-o distrugi.
Zâmbetul i s-a șters pentru o clipă.
—
Procesul a început.
Primii martori ai lui Sandu au repetat aproape aceleași vorbe.
— Toată lumea știa că bătrânul nu mai gândea limpede…
— Ana nu-l lăsa să vorbească cu rudele…
— Testamentul ni s-a părut ciudat…
Judecătorul îi asculta atent.
Eu îmi notam fiecare contradicție.
La al treilea martor, avocatul Anei s-a ridicat.
— Domnule martor, când ați fost ultima dată în casa părinților doamnei Ana?
Omul a ezitat.
— Acum… vreo doi ani.
Avocatul a deschis un dosar.
— Aveți siguranța?
— Da.
— Interesant. Pentru că în aceeași perioadă erați plecat la muncă în Germania. Avem aici documentele de trecere a frontierei și contractul dumneavoastră de muncă.
În sală s-a făcut liniște.
Martorul a înlemnit.
La următorul, situația s-a repetat.
Spunea că tatăl nostru fusese obligat să semneze testamentul.
Numai că notarul prezentase deja înregistrările și documentele din ziua semnării.
Tatăl nostru discutase singur cu notarul, fără ca Ana să fie în încăpere.
Fiecare acuzație începea să se prăbușească.
Una după alta.
—
În cele din urmă, judecătorul l-a întrebat pe Sandu:
— Dumneavoastră când ați fost ultima dată să vă vizitați fratele?
Sandu a rămas câteva secunde fără răspuns.
— Nu-mi amintesc exact…
Atunci avocatul Anei a depus la dosar fișele de vizite de la spital, documentele medicale și declarațiile personalului.
Numele lui Sandu nu apărea nicăieri.
În schimb, numele Anei era trecut aproape zilnic.
Judecătorul a răsfoit dosarul în tăcere.
Apoi și-a ridicat privirea.
— Instanța constată că nu există nicio dovadă care să susțină acuzațiile reclamantului privind falsificarea testamentului sau influențarea defunctului. Acțiunea se respinge ca neîntemeiată.
Pentru câteva clipe nimeni nu a spus nimic.
Ana izbucni în plâns.
Nu era un plâns de bucurie.
Era plânsul unui om care dusese prea multă vreme o povară nedreaptă.
—
Când am ieșit din tribunal, oamenii din sat care veniseră să privească procesul evitau să ne întâlnească privirea.
Unii au trecut pe lângă Ana fără să spună un cuvânt.
Alții au murmurat un „iartă-mă”, aproape în șoaptă.
Sandu a plecat primul.
Cu capul plecat.
Fără să mai privească pe nimeni.
Ana s-a oprit pe treptele tribunalului și m-a îmbrățișat atât de strâns, încât am simțit câtă teamă adunase în toate lunile acelea.
— Mulțumesc că ai venit, frate… Credeam că am rămas singură.
Am strâns-o și eu în brațe.
— Nu tu trebuia să-mi mulțumești.
M-a privit nedumerită.
— Ani întregi ai avut grijă de mama și de tata, în timp ce eu eram departe și veneam acasă din ce în ce mai rar. Tu ai fost lângă ei când aveau cea mai mare nevoie.
Am simțit cum mi se frânge vocea.
— Era rândul meu să fiu lângă tine.
Ana a zâmbit printre lacrimi.
În clipa aceea am înțeles că, dintre toate hotărârile pe care le văzusem într-o sală de judecată, niciuna nu avea să însemne atât de mult pentru mine ca ziua în care am reușit să-i redau surorii mele demnitatea.
Pentru că dreptatea adevărată nu începe într-un tribunal.
Începe în familie, atunci când alegi să nu-l lași singur pe omul care a fost întotdeauna lângă tine.