În bucătărie s-a făcut liniște.
Eric s-a uitat când la mine, când la mama lui.
— Mădă… nu exagera.
— Serios?
Am arătat spre ruleta de pe masă.
— Eu lipsesc două ore de acasă și voi deja măsurați camerele și împărțiți apartamentul.
Clara își încrucișă brațele.
— Nu împărțim nimic. Încercăm doar să vă ajutăm să deveniți o familie adevărată.
— O familie adevărată? am întrebat calm.
— Da. Tot ce este al vostru trebuie să fie comun.
Am zâmbit amar.
— Interesant…
Când v-ați hotărât asta, m-ați întrebat și pe mine?
Eric își trecu mâna prin păr.
— Mama spune doar că ar fi mai sigur dacă apartamentul ar fi și pe numele meu.
— Mai sigur pentru cine?
N-a răspuns.
În schimb, mătușa Beatrice a intervenit zâmbind.
— Eu, de exemplu, pot rămâne aici o perioadă. Doar până îmi găsesc serviciu. Sunteți tineri, aveți loc.
Am rămas câteva secunde privind-o.
— Dumneavoastră chiar credeți că vă mutați în apartamentul meu?
— Păi… suntem familie.
— Nu.
Am clătinat încet din cap.
— Familia cere voie.
Nu vine cu bagaje și își face planuri în casa altuia.
Clara s-a ridicat imediat.
— Destul!
Eu mă lupt pentru viitorul fiului meu, iar tu faci scandal pentru niște acte!
— Nu, Clara.
Eu fac scandal pentru lipsa de respect.
Apartamentul acesta l-am cumpărat singură, înainte să-l cunosc pe Eric.
Nimeni nu va decide în locul meu ce fac cu el.
M-am întors spre soțul meu.
— Mai am o singură întrebare.
Ai știut că mama ta vine cu planul acesta?
Eric a coborât privirea.
După câteva secunde a șoptit:
— Da…
Dar am crezut că putem discuta liniștit.
Am simțit cum totul se rupe în mine.
Nu mă trădase doar soacra.
Mă trădase omul în care aveam cea mai mare încredere.
Am întins mâna.
— Cheile.
Eric m-a privit nedumerit.
— Ce chei?
— Cheile apartamentului.
Acum.
Fără să spună nimic, le-a scos din buzunar și mi le-a pus în palmă.
Le-am privit câteva clipe.
Apoi am deschis ușa de la intrare.
— Clara.
Beatrice.
Vă rog să vă luați bagajele.
Cele două femei au rămas fără cuvinte.
— Ne dai afară?
— Nu.
Vă rog să părăsiți apartamentul meu.
Este o mare diferență.
Clara a început să protesteze, dar Eric a ridicat încet mâna.
— Mamă…
Hai să plecăm.
Nu mai are rost.
Pentru prima dată, Clara a tăcut.
Și-a luat geanta și a ieșit fără să se mai uite înapoi.
Beatrice a urmat-o în grabă.
După câteva clipe, în apartament am rămas doar eu și Eric.
— Îmi pare rău, a spus el încet.
Am crezut că, dacă apartamentul ar fi și pe numele meu, mama nu s-ar mai teme că într-o zi mă dai afară.
L-am privit lung.
— Dacă aveai încredere în mine, nu aveai nevoie de nicio semnătură.
Dacă aveai nevoie de o semnătură ca să te simți în siguranță…
…înseamnă că problema nu era apartamentul.
Era căsnicia noastră.
Nu a mai spus nimic.
Și-a făcut un bagaj mic.
Înainte să iasă pe ușă, s-a întors.
— Pot să mă întorc?
Am răspuns sincer.
— Când vei înțelege că o căsnicie nu se construiește cu acte și presiuni din partea părinților… atunci putem vorbi.
Ușa s-a închis încet.
Am rămas singură.
M-am uitat în jur.
Mirosul de tutun și pui prăjit dispăruse.
Am strâns catalogul de mobilă, am închis ruleta și am pus-o lângă ușă.
Am deschis larg fereastra.
Aerul rece a umplut apartamentul.
Pentru prima dată după mult timp, casa mea arăta din nou… ca a mea.
Am încuiat ușa.
Am pus cheia în buzunar.
Și am înțeles că uneori cel mai greu lucru nu este să-ți aperi locuința.
Ci să ai curajul să-i oprești chiar și pe cei apropiați atunci când uită că respectul trebuie să intre primul pe ușă.